Răbdare, că o să fie bine | Sep 23, 2009 |
Răbdare, Oana. Până la urmă or să se placă ele. E chestie de zile, cred eu. Şi la mine e la fel, am două pisici, de 7 şi respectiv 6 ani, care ambele sunt găsite şi nu le-am adus acasă deodată, ci la un an şi ceva diferenţă. Pe Cargo, motanul meu, îl am din iunie 2002, iar pe Lacrimosa am găsit-o un an şi ceva mai târziu, în septembrie 2003. Am găsit-o ieşind cu o colegă de serviciu să luăm ceva de mâncare, iar în drum am dat de ghemuşorul cel negru, blănos şi och... See more Răbdare, Oana. Până la urmă or să se placă ele. E chestie de zile, cred eu. Şi la mine e la fel, am două pisici, de 7 şi respectiv 6 ani, care ambele sunt găsite şi nu le-am adus acasă deodată, ci la un an şi ceva diferenţă. Pe Cargo, motanul meu, îl am din iunie 2002, iar pe Lacrimosa am găsit-o un an şi ceva mai târziu, în septembrie 2003. Am găsit-o ieşind cu o colegă de serviciu să luăm ceva de mâncare, iar în drum am dat de ghemuşorul cel negru, blănos şi ochios. Când ne-am întors cu mâncarea, şuberek (plăcintă cu carne), pisoiul cel negru ne-a recunoscut din depărtare şi avenit spre noi, i-am dat carne din şuberek, iar apoi s-a tot ţinut după noi, s-a jucat şi cu şireturile de la pantofii mei etc. Am văzut că pisicuţa nu-i a nimănui şi iniţial am luat-o la serviciu, dar nu cu intenţia să o iau acasă, că îl aveam deja pe Cargo şi exact de asta mă temeam: că n-or să se înţeleagă. Dar mă gândeam că o să vrea careva de la serviciu s-o ia acasă, să nu rămână pe drumuri. Şi chiar am găsit pe cineva care să o vrea. Până să vină ora de plecat acasă, toată lumea se juca pe acolo cu ea, dar ea făcea ce făcea şi tot la mine venea, se suia la mine în braţe, apoi la mine pe umăr, îmi dădea cu lăbuţele pe faţă, mă pupa, îmi dădea cu limbuţa pe urechi, ce mai, trăgea la mine şi m-am ataşat şi eu de ea şi am zis că fie ce o fi, o iau acasă eu, n-o mai dau la nimeni. La vremea aia Cargo, motanul meu, deja era mare, avea peste un an şi era deja castrat; iar Lacrimosa era micuţă, pui; la început s-au câsâit, culmea e că mai mult asta mică îl câsâia pe motan, care s-a speriat şi s-a ascuns. Cargo al meu e foarte prostuţ şi fricos, aşa era de mic, de când l-am adus acasă şi nu s-a prea schimbat. Oricum, micuţa a stat de la bun început aproape numai în preajma mea, de cum a ajuns acasă mi-a inspectat camera şi s-a suit în vârful patului, din prima seară a vrut să doarmă numai cu mine în pat, pe pernă lângă capul meu. Cât despre relaţia între cele două pisici, la început se evitau; şi eu le-am amenajat tăviţe cu nisip separate, tăviţe cu mâncare separate, mai ales că Lacimosa era pui şi mânca hrană Junior, iar lui Cargo, castrat fiind, trebuia să am grijă să nu-i dau nimic cu peşte, că aşa mi-a zis doctora veterinară care l-a operat, să nu-i dau peşte şi hrană cu peşte, că face boli urinare şi renale şi pietre. Deci, cum ziceam, la început pisicile se evitau, dar cu timpul asta mică a ajuns să inspecteze şi restul casei, să adulmece mâncarea lui Cargo şi chiar să ronţăie din ea, să adulmece şi litiera lui Cargo şi chiar să o folosească, cam după maxim 2 săptămâni se înţelegeau de parcă ar fi fost de la bun început împreună. Pot să zic ca nici nu am avut cu motanul atâtea probleme câte am avut cu maică-mea să accepte în casă şi a doua pisică, după ce cu greu l-a acceptat pe Cargo; ea nu agreează animalele, nu-i plac, nu le iubeşte, cât am fost copil nici nu am avut voie să am pisică sau alt animal, deşi eu întotdeauna tare mi-am dorit pisică, de mic copil. Iar când a dat ea cu ochii de Lacrimosa, care e neagră toată şi are nişte ochi enormi, rotunzi şi galbeni, ca o bufniţă, categoric nu a vrut-o, a început să zică că e neagră, că e malefică, aduce ghinion la casă şi alte de astea, că şi o pisică e prea mult pt. ea, d-apoi două etc. I-am zis că n-o dau pentru nimic în lume; greu a acceptat-o, iar acuma le tolerează pe amândouă; de iubit nu le iubeşte, doar le tolerează, dar să nu-i fie prin preajmă. Când plec de acasă, nu pot sta mult, că de mâncare le dă, dar litiera n-ar pune mâna să le-o schimbe doamne fere. Bunică-mea avea grijă de ele, în lipsa mea, când era sănătoasă, dar acuma nu mai e ok, are Alzheimer şi e din ce în ce mai rău; nu ţine minte ce face, nu mai ştie nici dacă a mâncat ea, darămite dacă a dat de mâncare la pisici. Aşa că nu îi pot lăsa mâţele în grijă, că nu mă pot baza pe ea. De asta mai mult de 2-3 zile nu plec de acasă niciunde. Acuma am fost in Vama cu cortul la începutul lui septembrie, la Stufstock, si am lăsat pisicile singure; în rest nu era nimeni acasă că s-au dus la ţară lângă Mediaş la un pământ ce-l avem acolo degeaba, să vadă ce mai e cu el. Am lăsat pisicile singure, le-am pus mâncare mai multă, apă mai multă, le-am umplut litiera mai bine – acuma au una singură, nu avea rost să mai ocup loc în casă şi cu a doua – şi a fost ok. Eu mi-am făcut griji, că niciodată nu le-am mai lăsat singure-sigure mai mult de o zi, o zi şi ceva, cam aşa. Dar e ok, pisicile se înţeleg foarte bine amândouă. Mai bine să fie două, că îşi ţin companie, se joacă împreună etc. Eu zic să o ţii pe aia mică, o să vezi că până la urmă o să fie bine. ▲ Collapse | |