We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Din “Să aduci hotelul acasă” de M. Sweet, pentru The Economist In cartierul nostru de suburbie londoneză, SE26, suntem familiarizați cu strălucirea mondenă: într-o vreme, Kelly Brook și Jason Stratham au locuit la etajul de deasupra dentistului. Dar când tocurile Anouskăi Hempel au atacat cimentul crăpat al parcajului din fața apartamentului meu - cum era să nu mi-amintesc fotografiile din Picture Post, cu membrii casei regale vizitând familiile lăsate fără adapost de bombardamentele din cel de al Doilea Război Mondial? Totuși, misiunea ei în acest modest ungher de suburbie în care stau nu se limita la compătimire. Hempel – femeia care a inventat hotelul-boutique înainte ca această denumire să fi fost brevetată – a venit să-mi ofere informații după care, cum arată paginile revistelor de amenajări interioroare și postările febrile pe forumuri de bricolaj, tânjesc jumătate de proprietari de case din Occident : cum să-i conferi unei case obișnuite aspectul și ambianța unui apartament de hotel de cinci stele, a câte 750 de lire sterline pe noapte? Cum să hempelizezi, in cazul de față, un apartament modest, conceput prin amenajarea etajului de mijloc din cele trei ale unei case din epoca victoriană ? “E posibil” – îmi spune, aruncând o privire prin bucătărie. “E la-ndemâna oricui. De ce nu - nimic nu te împiedică. Dar între camere trebuie să existe o continuitate. O idee unică, urmărită consecvent.” Se uită visătoare afară, peste scara de incendiu. “Și desigur, va trebui să cumperi casa de alături. ” Glumește. Așa cred. ... Merită însă să stăm să ne gândim, cât de bizar e acest impuls. O cameră de hotel este un spațiu amnezic. Orice urmă lasata de clientul precedent ne-ar tulbura, mai ales ținând seama că mulți se duc la hotel ca să facă ceea ce n-ar face acasă. Ne așteptăm ca o cameră de hotel să fie curățată temeinic, de ca și cum un cadavru tocmai ar fi fost ridicat din pat (și în unele cazuri chiar a fost). Pe când interiorul casnic întrupează ideea opusă, este un repozitoriu de amintiri. Povestea locuitorilor lui va fi cu siguranță prezentă în fotografiile de pe șemineu, tablourile de pe pereți, cărțile din rafturi. Dacă camerele de hotel ar fi oameni ar fi pacienți lobotomizați, cu zâmbetul pe buze, sau, plauzibil, psihopați.
|