We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Suntem obişnuiţi cu fastul în suburbia noastră din sudul Londrei, Sydenham SE26 - actorii Kelly Brook şi Jason Statham au locuit într-o vreme deasupra dentistului. Cu toate astea, când aud ţăcănitul tocurilor Anouskăi Hempel pe cimentul crăpat din parcarea blocului meu, mi-este imposibil să nu mă gândesc la fotografiile din Picture Post, cu fastuoasele vizite regale din timpul celui de-al doilea război mondial, în casele distruse de bombardamente. Misiunea ce o aduce pe Anouska Hempel pe strada modestă a suburbiei noastre este însă mai importantă decât aceea de a oferi compasiune. Hempel – femeia care a inventat hotelul tematic înainte ca acesta să devină marcă înregistrată – a venit să-mi ofere informaţii, de tipul celor căutate cu disperare, se pare, de jumătate din deţinătorii de proprietăţi din lumea vestică - judecând după răspândirea lor în revistele de decoraţiuni interioare şi după mesajele îngrijorate de pe forumurile de meşteşugari amatori. Informaţii despre cum poți da unei case obişnuite înfăţişarea şi atmosfera unui apartament de 750 lire sterline pe noapte, dintr-un hotel de lux. Despre cum să amenajezi în stil Hempel, un modest apartament, în cazul meu, aflat la primul etaj al unui duplex de secol XIX, cu trei nivele. „Se poate face”, spune ea rotindu-şi privirile prin bucătăria mea. „Este la îndemâna oricui. Nu sunt motive să nu se poată. Dar trebuie să existe o coerenţă între încăperi, toate să fie amenajate în acelaşi spirit.” Priveşte apoi galeş spre ieşirea de incendiu. “Şi trebuie să cumpăraţi apartamentul de alături, bineînţeles.“ E o glumă. Mă gândesc. ... Merită, totuşi, să ne oprim şi să studiem ciudăţenia acestui impuls. Camera de hotel este un spaţiu amnezic. Ne-am îngrijora dacă ar purta vreo urmă a celor ce au trecut pe-acolo înaintea noastră, mai ales pentru că mulţi dintre noi ne ducem la hotel pentru a ne simţi altfel decât acasă. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie la fel de meticulos curăţată ca după scoaterea din ea a unui cadavru. (De fapt, în unele cazuri este posibil chiar să se fi întâmplat așa.) Interiorul domestic întruchipează ideea contrară: este un depozitar de amintiri. Istoria locatarilor ei trebuie să se afle acolo, în fotografiile de pe cămin, în tablourile de pe pereţi, în cărţile de pe etajere. Dacă am compara camerele de hotel cu oamenii, acestea ar fi pacienţi zâmbitori dar lobotomizaţi sau psihopaţi credibili.
|