We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Noi, cei din SE26, din Londra, suntem obișnuiți să fim fermecați: Kelly Brook și Jason Statham locuiau deasupra dentistului. Dar atunci când tocurile Anouskăi Hempel ating cimentul crăpat al parcării din fața apartamentului meu, e greu să nu te gândești la acele fotografii din Picture Post cu membrii Casei Regale vizitând familiile bombardate, în Al Doilea Război Mondial. Totuși, misiunea ei în colțul meu modest de suburbie nu este numai de a-și arăta compasiunea. Hempel — femeia care a inventat hotelul boutique înainte ca acesta să poarte un asemenea nume comercial — a venit să-mi dea informații care, judecând după articolele din revistele de design interior și după postările anxioase de pe forumurile DIY, par a fi căutate cu disperare de jumătate din proprietarii de case din lumea occidentală: cum să dai unei locuințe obișnuite aspectul și atmosfera unui apartament de hotel de cinci stele, de 750₤ pe noapte. În acest caz este vorba de Hempelise, un apartament modest format prin convertirea părții de mijloc a unei case victoriene semidetașate, cu trei etaje. „Poți s-o faci”, spune ea, aruncând o privire prin bucătăria mea. „Oricine o poate face. Nu văd de ce nu. Dar trebuie să existe continuitate între camere. Trebuie urmată o singură idee, până la capăt.” Privește melancolică peste scara de incendiu. „Și, desigur, va trebui să cumperi casa de alături.” Asta e o glumă. Cred. ... Merită totuși să ne oprim și să ne gândim la ciudățenia acestui impuls. Camera de hotel este un spațiu al amneziei. Am fi deranjați dacă ar avea vreun semn care să amintească de un locatar anterior, mai ales că mulți dintre noi merg la hotel pentru a face lucruri pe care nu le-ar face acasă. Ne așteptăm ca o cameră de hotel să fie curațată perfect, ca și cum un cadavru tocmai ar fi fost ridicat de pe pat. (În unele cazuri, chiar așa s-a întâmplat). Spațiul interior privat reprezintă tocmai opusul acestei idei: este plin de amintiri. Povestea locatarilor săi trebuie să fie acolo, în fotografiile de pe cămin, în tablourile de pe pereți, în cărțile de pe rafturi. Dacă ar fi oameni, camerele de hotel ar fi pacienți care au suferit o lobotomie sau psihopați aparent sănătoși.
|