We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Nu se poate spune că ducem lipsă de rafinament aici, în zona SE26 din Londra: doar Kelly Brook şi Jason Statham au locuit deasupra dentistului. Dar când tocurile Anouskăi Hempel lovesc cimentul crăpat al parcării din faţa apartamentului meu, mi-este greu să nu mă gândesc la acele fotografii din revista Picture Post, cu membrii familiei regale vizitând sinistraţii în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Doar că misiunea ei în mica noastră suburbie înseamnă mai mult decât să ofere compasiune. Hempel – femeia care a inventat ceea ce numim „boutique hotel” înainte de apariţia termenului ca atare – a venit să-mi ofere ponturi pe care, judecând după publicitatea înşiruită pe pagini întregi din revistele de design interior şi întrebările nerăbdătoare din forumurile on-line de genul „Cum să…?”, jumătate dintre proprietarii din lumea occidentală par disperaţi să le afle: cum să dai unei locuinţe obişnuite aspectul şi atmosfera unui apartament de hotel de cinci stele, pentru care oamenii plătesc 750 de lire sterline pe noapte. În cazul meu, ar fi vorba despre transformarea conform principiilor Hempel a unui apartament modest format din etajul din mijloc al unei case lipite în oglindă, în stil victorian, cu trei etaje. „Vei reuşi”, îmi spune, aruncând o privire de jur-împrejurul bucătăriei. „Oricine poate reuşi. Nu există absolut niciun impediment. Însă trebuie să existe o continuitate de la o cameră la alta. Trebuie să ai o viziune unitară.” Priveşte meditativ spre ieşirea de incendiu. „Şi, desigur, ar trebui să cumperi casa de alături.” Asta este o glumă. Cel puţin aşa cred. ... Să ne oprim însă un pic, ca să cugetăm la bizareria acestui impuls. O cameră de hotel este un spaţiu amnezic. Ne-ar deranja dacă ar purta orice semn al oaspetelui anterior, mai ales că mulţi dintre noi merg în camere de hotel ca să facă lucruri pe care nu le-ar face acasă. Avem pretenţia ca o cameră de hotel să fie curăţată ca şi cum din pat tocmai ar fi fost luat un cadavru. (În unele cazuri, asta chiar se întâmplă.) Apartamentul în care locuim întruchipează exact ideea opusă: este un depozit de amintiri. Istoricul locatarilor trebuie să poată fi citit în fotografiile de pe cămin, tablourile de pe pereţi, cărţile de pe rafturi. Dacă o cameră de hotel ar fi om, atunci ar fi un pacient lobotomizat care zâmbeşte tâmp sau un psihopat credibil.
|