We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Ne-am obişnuit cu luxul în Londra SE26: Kelly Brook şi Jason Statham au stat o perioadă deasupra dentistului. Dar când tocurile domnişoarei Anouska Hempel lovesc cimentul crăpat din parcarea blocului meu, cu greu te abţii să nu te gândeşti la fotografiile din Picture Post cu regalitatea care vizita familiile bombardate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, misiunea ei în suburbia mea modestă nu este numai de a mi se arăta empatică. Hempel – femeia care a inventat hotelul butic înainte ca acesta să capete acest nume proprietăresc – a venit să-mi ofere informaţii pentru care, judecând după articolele din revistele de design interior şi mesajele postate pe forumurile DIY online, se dau în vânt jumătate din proprietarii din lumea occidentală: cum să faci dintr-o casă modestă un complex hotelier de cinci stele, cu camere de 750 de lire pe noapte. Să personalizeze în stil Hempel transformarea unui apartament sărăcăcios aflat la etajul de mijloc al unui duplex în stil victorian. „Să ştii că poţi s-o faci”, spuse ea, aruncând un ochi asupra bucătăriei mele. „Oricine poate să o facă. Nu există nici un argument contra. Numai că trebuie să existe continuitate între camere. Trebuie o linie uniformă.” Apoi se uită gânditoare la ieşirea de incendiu. „Şi va trebui să cumperi şi casa de vizavi, desigur.” E o glumă. Cred. ... Merită să zăbovim, totuşi, pentru a analiza atipicul acestui impuls. Camera de hotel este un spaţiu amnezic. Am fi deranjaţi dacă ar purta însemnele fostului locatar, mai ales că scopul pentru care cei mai mulţi dintre noi mergem la un hotel este de a putea face ceva ce în mod normal nu am face acasă. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie curăţată ca şi când un cadavru tocmai ar fi fost târât din pat (în unele cazuri chiar asta s-a şi întâmplat). Interiorul autohton transmite taman opusul: este un cufăr de amintiri. Povestea locatarilor săi se reflectă în pozele de pe poliţa deasupra căminului, în imaginile de pe perete, în cărţile de pe rafturi. De-ar fi camerele oameni, ar zâmbi ca nişte pacienţi lobotomizaţi sau posibili psihopaţi.
|