Pe vremuri (hei, hei, nu chiar pe când cu descălecarea lui Mihai la Alba-Iulia!), exista în Cluj o stradă numită Amurg (notaţi: nu „Amurgului”, Amurg). Întotdeauna mi-a plăcut acest nume de stradă; mi se părea ciudat, aparte, straniu, poetic, „punător pe gânduri”. Numele îmi plăcea, strada nu. Nici nu prea avea ce să-ţi placă. O stradă plină de absenţe. Copleşită de absenţe. Adică, de ajungeai pe-acolo, puteai fi sigur că nu vei întâlni pe nimeni (poate câte o gospodină în capot, care trecea alături, la altă gospodină îmbrăcată în capotul ei, sau, potrivit anotimpului, în combinezon; cam atât). De prin curţi te mai lătra câte un câine care ţinea să se afle în treabă. Culmea (fireşte, depinde din ce sens o luai) strada ducea înspre... amurg. Nici după ce am aflat că pe această stradă a locuit (în gazdă) nevastă-mea, pe când nu era (nevastă-mea), dar era studentă.
Ce, naiba, puteai căuta pe strada asta!?! Ni-mic. Nimic. Nu tu prăvălii, nu tu o crâşmă, cât despre firme, pe-atunci, nici vorbă. („Pe-atunci” = în urmă cu vreo, pardon, 30-40 de ani, adică acum cam 1500 de zile; vă daţi seama? 36.000 de ore! Minute? O mulţime.) Aşadar: ce puteai căuta pe strada asta? Neamuri (nu era cazul meu), gagici (n-am văzut), frumuseţi arhitectonice (nici vorbă), umbra copacilor de pe trotuar (nu erau, nici trotuar nu prea era)... atunci, ce? Ori, în mod obligatoriu (de pildă dacă erai poştaş, miliţian sau executor judecătoresc – iarăşi nu era cazul meu), ori de-a nebun (era cazul meu). Adică, încerc să explic:
Atât de altcumva era strada asta încât de multe ori, de multe ori, m-am dus pe-acolo (şi, zău, aveam cam 1/3 din anii mei de astăzi) doar ca să păşesc dinspre levant spre amurg, sau dinspre amurg spre răsărit. Nu avea nici o importanţă.
Tudor Ionescu, „Amurgul pierdut”, published in „Tribuna” (issue 120, 1-15 September 2007) | A long long time ago (well, not quite since Mihai entered stately the citadel of Alba Iulia!) in Cluj, there was a street named Sunset (note, not “Of the Setting Sun”, but plain Sunset). I always liked the name of the street; it seemed somehow odd, peculiar, strange, poetic, “thought-provoking”. I did like the name, though not the street. Well, there wasn't anything to like at all. A street of complete absence, flooded in absence. That is, once you got there, you were sure not to run into anyone (maybe a housewife wrapped in a dressing gown, passing by to a next-door housewife wrapped in her own dressing gown, or, season-depending, wrapped in a cloak; and that would be all). From the courtyards you'd get barked at by solitary mongrels eager to beat the air. Not quite totally surprisingly (but considering the starting point, to be sure) this street took you towards the sunset. Not even after I learnt that my wife once lived in this street (as tenant), back when she was not yet (my wife, that is), but when she was a student.
What on earth could you be looking for in this street? No-thing. Nothing at all. There were no shops, not even a tavern, as for firms, back then, nothing of the kind. (“Back then” = 30-40 years ago, I beg your pardon, that would be some 1,500 days; imagine that! 36,000 hours! In minutes? Scores.) Hence, what could you be looking for in this street? Kins (not me), babes (none), architectural exquisiteness (not a chance), the shade of the trees on the sidewalk (any of the former, and the sidewalk was rather scarce)... what else? Or, if mandatory (for instance if you were postman, policeman or bailiff – again not me), or simply moonstruck (like me). Let me disambiguate:
This street was so uncommon that, quite often, I went by (and, to be honest, back then I was tierce my age today) solely to stroll from dawn towards sunset or from sunset towards sunrise. That did not matter at all. |