ProZ.com translation contests »
5th ProZ.com Translation Contest: "Travel" » Romanian to English » Entry by Emanuel Bod

Source text in Romanian

Translation by Emanuel Bod (#3434)

Pe vremuri (hei, hei, nu chiar pe când cu descălecarea lui Mihai la Alba-Iulia!), exista în Cluj o stradă numită Amurg (notaţi: nu „Amurgului”, Amurg). Întotdeauna mi-a plăcut acest nume de stradă; mi se părea ciudat, aparte, straniu, poetic, „punător pe gânduri”. Numele îmi plăcea, strada nu. Nici nu prea avea ce să-ţi placă. O stradă plină de absenţe. Copleşită de absenţe. Adică, de ajungeai pe-acolo, puteai fi sigur că nu vei întâlni pe nimeni (poate câte o gospodină în capot, care trecea alături, la altă gospodină îmbrăcată în capotul ei, sau, potrivit anotimpului, în combinezon; cam atât). De prin curţi te mai lătra câte un câine care ţinea să se afle în treabă. Culmea (fireşte, depinde din ce sens o luai) strada ducea înspre... amurg. Nici după ce am aflat că pe această stradă a locuit (în gazdă) nevastă-mea, pe când nu era (nevastă-mea), dar era studentă.
Ce, naiba, puteai căuta pe strada asta!?! Ni-mic. Nimic. Nu tu prăvălii, nu tu o crâşmă, cât despre firme, pe-atunci, nici vorbă. („Pe-atunci” = în urmă cu vreo, pardon, 30-40 de ani, adică acum cam 1500 de zile; vă daţi seama? 36.000 de ore! Minute? O mulţime.) Aşadar: ce puteai căuta pe strada asta? Neamuri (nu era cazul meu), gagici (n-am văzut), frumuseţi arhitectonice (nici vorbă), umbra copacilor de pe trotuar (nu erau, nici trotuar nu prea era)... atunci, ce? Ori, în mod obligatoriu (de pildă dacă erai poştaş, miliţian sau executor judecătoresc – iarăşi nu era cazul meu), ori de-a nebun (era cazul meu). Adică, încerc să explic:
Atât de altcumva era strada asta încât de multe ori, de multe ori, m-am dus pe-acolo (şi, zău, aveam cam 1/3 din anii mei de astăzi) doar ca să păşesc dinspre levant spre amurg, sau dinspre amurg spre răsărit. Nu avea nici o importanţă.


Tudor Ionescu, „Amurgul pierdut”, published in „Tribuna” (issue 120, 1-15 September 2007)
In times past (hey, hey, not quite during King Mihai’s entrance in Alba-Iulia!), there was a street in Cluj called Dusk (mind you: Dusk Street not Dusk’s Street). I have always liked this street name, I found it strange, peculiar, eerie, poetic, “thought provoking”. I liked the name, but not the street. There wasn’t much to like about it. A street full of absences. Overwhelmed by absences. That is, should you happen to pass by, you could be sure you wouldn’t run into anyone (maybe some housewife in a dressing gown going next door to another housewife wearing her own dressing gown or, according to season, a negligee; not much else). From some courtyard a dog would bark at you just for the heck of it. To top it all (naturally, depending on which end you were coming from) the street led towards... dusk. Not even after I learned that my wife had lived there (in lodging), while she wasn’t (my wife), but she was a student.
What the heck could one do on this street!?! No-thing. Nothing. No shops, no pubs, and as for companies, at the time, no way. (“At the time” = about 30-40 years ago, excuse me, that is about 1,500 days ago, can you imagine that? 36,000 hours! Minutes? Loads.) So: what could one do on this street? Relatives (not my case), chicks (haven’t seen any), architectural beauties (none whatsoever), the shade of trees on the sidewalk (there weren’t any, and there wasn’t even much of a sidewalk for that matter)... then, what? Either you had to (for instance you were a postman, a policeman or a bailiff – again not my case), or you were just wandering (this was my case). That is, I’ll try to explain:
So different was this street that many times, many times, I passed by (and, honestly, I had about a third of my age today) only to walk from dawn towards dusk or from dusk towards dawn. It didn’t matter at all.


Tudor Ionescu, “Amurgul pierdut” (“The lost dusk”), published in „Tribuna” (issue 120, 1-15 September 2007)