În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite... | On the afternoon of that Parisian day I had seen a big André Breton exhibition at the Pompidou Centre. This was actually a pretext for a presentation of surrealistic imagery you can rarely see in a single place. I was accompanied by the friends who were hosting me, a young couple, a mixture from various points of view, as they represented two races, two religions and two arts, but especially two highly contrasting physiognomies. I looked at her face, reflected in the glass of some Delvaux and it seemed that she was from the place, naturally surrounded by naked blond women, waiting (for whom?) in a desert station. She was just like them, except for her hair that was violently cut at her nape. And of course, the clothes, among which the famous black male shirt I had seen her wearing most of the times during the week I had been spending with them. How had this Romanian woman from Sibiu found the Algerian she lived with? I have no idea. My connection was her, of course, through a common friend, a musician as well. He was a Berber and he was so proud of his origin, marked by the velvet cap with dark red touches and a bottom of blue atlas. I guess he always wore that cap. Thus, he was funny, indifferent, quite lazy, just like her… I can’t say what he made a living out of. I doubt it was acting, as (he hadn’t even) pretended: I don’t think Othello – the only part I could see him in more or less – was very acted in Paris those days… Of all the exhibition, one single painting has remained in my mind. I think I must be nuts: sometimes I love a painting so much, that I literally feel like breaking into the museum and go away with it. It was Magritte’s “Le soir qui tombe”: a broken window, long pieces of broken glass standing under it and the setting sun reflecting in them under different angles. |