ProZ.com translation contests »
1st Annual ProZ.com Translation Contest: "Awakening" » English to Romanian » Entry by anamaria bulgariu

Source text in English

Translation by anamaria bulgariu (#6152)

Heathrow Airport is one of the few places in England you can be sure of seeing a gun. These guns are carried by policemen in short-sleeved shirts and black flak-jackets, alert for terrorists about to blow up Tie-Rack. They are unlikely to confront me directly, but if they do I shall tell them the truth. I shall state my business. I’m planning to stop at Heathrow Airport until I see someone I know. (...)

Astonishingly, I wait for thirty-nine minutes and don’t see one person I know. Not one, and no-one knows me. I’m as anonymous as the drivers with their universal name-cards (some surnames I know), except the drivers are better dressed. Since the kids, whatever I wear looks like pyjamas. Coats, shirts, T-shirts, jeans, suits; like slept-in pyjamas. (...)

I hear myself thinking about all the people I know who have let me down by not leaving early on a Tuesday morning for glamorous European destinations. My former colleagues from the insurance office must still be stuck at their desks, like I always said they would be, when I was stuck there too, wasting my time and unable to settle while Ally moved steadily onward, getting her PhD and her first research fellowship at Reading University, her first promotion.

Our more recent grown-up friends, who have serious jobs and who therefore I half expect to be seeing any moment now, tell me that home-making is a perfectly decent occupation for a man, courageous even, yes, manly to stay at home with the kids. These friends of ours are primarily Ally’s friends. I don’t seem to know anyone anymore, and away from the children and the overhead planes, hearing myself think, I hear the thoughts of a whinger. This is not what I had been hoping to hear.

I start crying, not grimacing or sobbing, just big silent tears rolling down my cheeks. I don’t want anyone I know to see me crying, because I’m not the kind of person who cracks up at Heathrow airport some nothing Tuesday morning. I manage our house impeccably, like a business. It’s a serious job. I have spreadsheets to monitor the hoover-bag situation and colour-coded print-outs about the ethical consequences of nappies. I am not myself this morning. I don’t know who I am.
Aeroportul Heathrow este unul dintre acele locuri din Anglia în care poţi fi sigur că ai să vezi o armă. Armele le poartă poliţişti în cămăşi cu mâneci scurte şi veste anti-glonţ negre, cu ochi-n patru după teroriştii care vor să arunce în aer Tie-Rack. E puţin probabil că mă vor confrunta direct, însă dacă o vor face, le voi spune adevărul. Voi declara care e treaba mea. Vreau să mă opresc în Aeroportul Heathrow până când voi vedea pe cineva cunoscut. (...)

Surprinzător, aştept treizeci şi nouă de minute şi nu văd nicio persoană pe care să o cunosc. Niciuna, nimeni nu mă cunoaşte. Sunt la fel de anonim ca şi şoferii cu cartoanele lor cu nume universale (nişte prenume pe care le ştiu), numai că şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi. De când cu copiii, orice pun pe mine arată ca nişte pijamale. Haine, cămăşi, tricouri, costume; ca nişte pijamale în care s-a dormit. (...)

Mă aud pe mine însumi gândindu-mă la toţi cei pe care îi cunosc şi care m-au dezamăgit neplecând devreme într-o marţi dimineaţă către fascinante destinaţii europene. Probabil că foştii mei colegi de la asigurări sunt încă lipiţi de scaune la birourile lor, aşa cum au spus întotdeauna că vor fi, când eram şi eu lipit acolo, irosindu-mi timpul, nefiind în stare să-mi găsesc locul cât Ally progresa constant, luându-şi doctoratul şi prima ei bursă pentru cercetare la Universitatea Reading, prima ei avansare.

Prietenii noştri maturi mai noi, care au slujbe serioase şi pe care aproape că aştept să îi văd dintr-un moment într-altul, îmi spun că a fi casnic este o ocupaţie perfect decentă pentru un bărbat, chiar o ocupaţie curajoasă, da, e bărbătesc să stai acasă cu copiii. Prietenii ăştia ai noştri sunt în primul rând prietenii lui Ally. Se pare că eu nu prea mai cunosc pe nimeni şi, departe de copii şi de avioanele care îmi zboară pe deasupra capului, mă aud gândind, aud gândurile unui plângăcios. Nu asta speram să aud.

Încep să plâng, nu să mă schimonosesc sau să suspin, doar lacrimi mari, tăcute, care mi se preling pe obraji. Nu vreau să mă vadă plângând nicio persoană pe care o cunosc, pentru că nu sunt genul de persoană care o ia razna pe Aeroportul Heathrow într-o marţi dimineaţă oarecare. Am grijă de casă impecabil, ca de o afacere. E o muncă serioasă. Am registre în care monitorizez situaţia sacilor de aspirator şi fişe cu legendă în culori despre implicaţiile etice ale scutecelor. Nu sunt eu însumi dimineaţa asta. Nu ştiu cine sunt.