ProZ.com translation contests »
1st Annual ProZ.com Translation Contest: "Awakening" » English to Romanian » Entry by Maria Diaconu

Source text in English

Translation by Maria Diaconu (#6497)

Heathrow Airport is one of the few places in England you can be sure of seeing a gun. These guns are carried by policemen in short-sleeved shirts and black flak-jackets, alert for terrorists about to blow up Tie-Rack. They are unlikely to confront me directly, but if they do I shall tell them the truth. I shall state my business. I’m planning to stop at Heathrow Airport until I see someone I know. (...)

Astonishingly, I wait for thirty-nine minutes and don’t see one person I know. Not one, and no-one knows me. I’m as anonymous as the drivers with their universal name-cards (some surnames I know), except the drivers are better dressed. Since the kids, whatever I wear looks like pyjamas. Coats, shirts, T-shirts, jeans, suits; like slept-in pyjamas. (...)

I hear myself thinking about all the people I know who have let me down by not leaving early on a Tuesday morning for glamorous European destinations. My former colleagues from the insurance office must still be stuck at their desks, like I always said they would be, when I was stuck there too, wasting my time and unable to settle while Ally moved steadily onward, getting her PhD and her first research fellowship at Reading University, her first promotion.

Our more recent grown-up friends, who have serious jobs and who therefore I half expect to be seeing any moment now, tell me that home-making is a perfectly decent occupation for a man, courageous even, yes, manly to stay at home with the kids. These friends of ours are primarily Ally’s friends. I don’t seem to know anyone anymore, and away from the children and the overhead planes, hearing myself think, I hear the thoughts of a whinger. This is not what I had been hoping to hear.

I start crying, not grimacing or sobbing, just big silent tears rolling down my cheeks. I don’t want anyone I know to see me crying, because I’m not the kind of person who cracks up at Heathrow airport some nothing Tuesday morning. I manage our house impeccably, like a business. It’s a serious job. I have spreadsheets to monitor the hoover-bag situation and colour-coded print-outs about the ethical consequences of nappies. I am not myself this morning. I don’t know who I am.
Aeroportul Heathrow este unul dintre puţinele locuri din Anglia unde poţi fi sigur că vei vedea arme de foc. Acestea aparţin poliţiştilor îmbrăcaţi în cămăşi cu mânecă scurtă şi veste antiglonţ, vigilenţi la teroriştii care pot arunca în aer magazinul Tie Rack. Este puţin probabil să mă întrebe pe mine de sănătate, dar, dacă o fac, le voi spune adevărul. Le voi spune ce caut acolo. Am de gând să stau pe aeroportul Heathrow până când voi vedea pe cineva cunoscut. (…)

În mod surprinzător, au trecut 39 de minute şi nu am văzut pe nimeni cunoscut. Niciun cunoscut, nimeni care să mă cunoască. Sunt la fel de anonim ca şoferii care aşteaptă cu obişnuitele cartoane cu nume (unele nume de familie îmi sunt cunoscute), însă şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi decât mine. De când s-au născut copiii, toate hainele pe care le port arată ca nişte pijamale. Sacouri, cămăşi, tricouri, jeanşi, costume; totul arată ca pijamalele după o noapte de somn. (…)

Stau şi mă gândesc la toţi cunoscuţii mei care mă dezamăgesc prin faptul că nu pleacă într-o marţi dimineaţă devreme către fascinante destinaţii europene. Foştii mei colegi de la firma de asigurări sunt probabil încă lipiţi de birourile lor, la fel cum îmi imaginam că vor rămâne pe veci, pe când eram şi eu înţepenit acolo, pierzându-mi vremea şi nereuşind să mă căpătuiesc, în timp ce Ally urca scara socială treaptă cu treaptă, obţinându-şi doctoratul, prima bursă de cercetare la Universitatea Reading, prima promovare.

Mai noii noştri prieteni adulţi, care au un serviciu serios şi pe care, în consecinţă, nu m-ar surprinde să-i văd în aeroport din clipă-n clipă, îmi spun că a ţine gospodăria este o ocupaţie perfect onorabilă pentru un bărbat, ba chiar statul acasă cu copiii este un act curajos din partea unui bărbat, ce spun, este însăşi chintesenţa masculinităţii. Majoritatea prietenilor noştri care se exprimă astfel sunt de fapt prietenii lui Ally. Se pare că nu mai cunosc pe nimeni şi, departe de copii şi cu avioanele huruindu-mi deasupra capului, stau şi-mi ascult gândurile, iar ce aud sunt gândurile unui smiorcăit. Şi nu asta speram să aud.

Încep să plâng, fără să fac grimase sau să suspin, ci doar să las lacrimile să-mi curgă tăcute pe obraji. Nu vreau să mă vadă nimeni plângând, pentru că nu sunt genul de om care cedează nervos pe aeroportul Heathrow într-o oarecare dimineaţă de marţi. Eu gestionez gospodăria ireproşabil, ca pe o microîntreprindere. Îmi iau slujba în serios. Întocmesc foi de calcul tabelar pentru monitorizarea situaţiei sacilor de praf din aspirator şi scot la imprimantă prezentări color privind consecinţele etice ale scutecelor. În dimineaţa asta, nu sunt eu însumi. Nu mai ştiu nici eu cine sunt.