Pentru ce mai călătorim prin lume? Ne plimbăm aparatul de fotografiat de colo până colo şi nu mai vedem nimic decât prin lentila atotcuprinzătoare. Se înţelege de la sine că nimeni şi nimic nu trebuie să mişte sau să ne treacă prin faţă în timpul focalizării, aşa că turiştii de modă veche, care nu-şi doresc decât să stea şi să admire peisajul cu anacronicele lor priviri, trebuie măturaţi din cale, pentru a nu stingheri ceremonialul sacru. Aceste biete fiinţe lipsite de ochiul magic se dau la o parte din faţa celor ocupaţi să oficieze ritualul şi se pleacă în faţa zeului Kodak, purtat pe braţe de mulţimile revărsate din autocare. Populaţii întregi se lasă înghiţite, aspirate până în măruntaiele monştrilor cu un singur ochi, în schimbul unor sume pe care le pretind de la canibalii hămesiţi. Vrei să-mi pozezi casa, vrei să-mi pozezi cămila? Scoate banu’.

Barem dacă din toate astea ar ieşi ceva care să merite efortul! Dacă toată agitaţia şi ţăcăneala astea continue ar produce frumuseţi nemaivăzute, dacă frumuseţea ar fi adevăr şi adevărul frumuseţe… Din nefericire, nu este aşa. Imaginile capturate de aparat nu sunt decât graffiti ridicate la rangul de tablouri de expoziţie.

Ne folosim de obiectivul fotografic ca să ne imprimăm figura pe tot ceea ce vedem, sub pretextul că imortalizăm minunăţiile lumii, care oricum se vând la toate colţurile de stradă, după ce au fost deja surprinse de profesionişti în toată splendoarea. Dar la ce bun să-i arătăm mătuşii care ne aşteaptă acasă nişte cărţi poştale cu peisajul toscan, dacă noi nu apărem în poză, să se vadă că am fost acolo?

Niciun deal sau munte nu există, dacă nu e şi mutra mea acolo. Niciun monument nu stă în picioare, dacă nu-l sprijină nevastă-mea. Niciun templu nu prezintă interes dacă nu are avizul rânjetului meu. Prin puterea obiectivului îmi adjudec tot ce e frumos, posed tot, micşorez tot, disciplinez tot, ca să-l pot afişa pe un perete gol de sufragerie, unde numai un cerc restrâns de prieteni şi rude vor avea privilegiul de a afla unicul scop pentru care a fost creat acest decor superb: l-am văzut, am fost acolo, l-am fotografiat, deci iată-l, există!

Orice călătorie a devenit un simplu vehicul în care aparatul foto e plimbat de colo colo, iar toţi călătorii sunt sclavi în imperiul obiectivului atoatevăzător. Turiştilor de modă veche, adică celor ce-şi folosesc atavicele rămăşiţe oculare, le este luată faţa de fotografi, ce se aşteaptă ca nimic să nu se clintească din câmpul vizual în timpul ritualicei focalizări. Ciudaţii omuleţi lipsiţi de aparat fac loc celor dotaţi cum trebuie, aşteaptă încheierea ritualului şi asistă la năvălirea din autobuze a hoardelor lui Zeu-Clişeu. Locuitorii unor ţări întregi sunt hăpăiţi, înghiţiţi şi absorbiţi de ochiul cu orbita neagră. Nu reuşesc decât să smulgă şi ei ce pot de la căpcăunii fotofili. „Vrei poza la casa mea, la camila mea? Dai ban.”

Poate că asta nu ar fi o problemă dacă s-ar şi realiza ceva. Dacă toată vânzoleala asta şi toată nebunia de clicuri ar cristaliza în final ineditul estetic sau adevărul esenţelor. Din păcate, esenţele se refuză aparatului foto, ce reţine doar o formă de graffiti supraevaluat la bursa trivializării.

Prin matriţa obiectivului, ne imprimăm pe lumea înconjurătoare, sub pretextul că surprindem Minunile Lumii, deja fotografiate de profesionişti şi vândute la fiecare librărie şi chioşc de ziare. Dar, odată întorşi din călătorie, ce rost are să-i arătăm tuşei Maricica vederi cu peisajul toscan, dacă nu facem dovada prezenţei noastre în el?

Niciun lanţ de stânci nu e autentic fără să-i fiu în preajmă. Niciun monument nu există decât cu soţia mea, rezemată de el. Niciun templu nu interesează fără completarea rânjetului meu superior. Cu aparatul meu, acaparez frumosul, mi-l însuşesc, îl comprim, îl îmblânzesc şi îl reproduc pe peretele golaş al sufrageriei mele, pentru a demonstra unor prieteni şi rude alese pe sprânceană adevărul esenţial despre aceste frumuseţi: le-am văzut, am fost acolo, le-am fotografiat, deci există.

În zilele noastre, a călători a ajuns să însemne a trece numai cu aparatul de fotografiat dintr-un loc în altul, iar călătorii sunt cu toţii călăuziţi de preaputernica lentilă. Acei vizitatori într-atât de desueţi încât să-şi dorească doar să poposească şi să contemple cu ochiul lor anacronic sunt îmbrânciţi de către pozarii cărora li se pare evident că nimic nu mai are voie să se mişte sau să se intercaleze în cadrul lor cât timp ei îşi execută ceremonialul de focalizare. Acele creaturi ieşite din comun care nu sunt garnisite cu un aparat de fotografiat trebuie să facă loc celor cu preocupări adecvate, trebuie să aştepte până se desfăşoară ceremonialul şi trebuie să aştepte să le vină rândul, în timp ce autocare întregi se opresc şi dezlănţuie puterea Zeului instantaneelor asupra peisajului. Şi noroadele de pe meleaguri întregi văzându-se devorate, mistuite, absorbite de ochiul căscat şi încercănat, îi jecmănesc pe aceşti sălbatici de tot ce pot. Vrei poză cu casa mea, cu cămila mea? Scoate banu'!
Şi dacă din toate astea ar ieşi măcar ceva mai acătării, poate nimic nu ar mai conta. Dacă, într-un final, toată această preocupare şi toate aceste declanşări neîntrerupte ar duce cel puţin la frumuseţe redată în imagini sau adevăr grăit cumva cum nu s-a mai pomenit. Dar, din nefericire, nu e aşa. Aparatul de fotografiat e doar graffiti făcut respectabil.
Aparatul de fotografiat e doar un mod de a ne lăsa urma pe tot ceea ce vedem, sub pretextul că imortalizăm Minunile Pământului care, însă, deja sunt imortalizate admirabil de profesionişti şi se găsesc de cumpărat în orice librărie de cartier sau la orice chioşc de ziare. Dar ce folos să-i arătăm matuşii Tanţa de acasă ilustrate cu peisaje Toscane dacă nu suntem şi noi în imagine ca mărturie că am trecut pe acolo?
Nici un plai nu e aievea dacă nu sunt şi eu acolo. Nici un monument nu e real dacă nu se sprijină nevastă-mea de el. Nici o biserică nu e interesantă dacă nu e alături şi faţa mea schimonosită. Prin mijlocirea aparatului de fotografiat îmi asum toate frumuseţile, le iau în stăpânire, le subjug, le naturalizez şi le înfăţişez pe spoiala anostă din salon pentru a demonstra unui public selecţionat dintre amici şi neamuri esenţa materialităţii acestor frumuseţi: aceea că eu le-am văzut, eu am fost acolo, eu le-am fotografiat, şi, deci, ele există.

In ziua de azi, orice călătorie e doar un mijloc de a deplasa din loc în loc un aparat fotografic, orice călător e dominat de atotputernicul obiectiv. Vizitatorii atât de desueţi încât nu-şi doresc decât să stea şi să privească cu ochii lor anacronici sunt daţi la o parte de fotografi, care consideră de la sine înţeles că în timp ce ei îşi execută rituala focalizare nimic altceva n-are voie să mişte sau să le traveseze câmpul vizual. Fiinţele bizare lipsite de aparat fotografic au obligaţia să le cedeze locul celor cu ocupaţii mai adecvate, să aştepte în timp ce se desfăşoară respectivele ritualuri, şi să tragă de timp în vreme ce autobuze întregi se opresc şi-l asmut asupra peisajului pe Dumnezeul Instamatic. Şi populaţiile unor ţări întregi văzându-se mâncate de vii, înghiţite pe de-a-ntregul, supte ca în vârtejul unui aspirator în ochiul negru-inelat ce-i fixează, storc orice pot de la canibali. Tu vrea poză casa mea, cămila mea ? Tu plătit.

Nimic dintre-acestea n-ar conta poate, dacă pe parcurs s-ar fi realizat ceva ce merită. Dacă toată acestă forfotă şi clicurile constante ar fi produs, în cele din urmă, ceva ce nu existase dinainte, imagini ale frumuseţii surprinse sau ale adevărului împărtăşit. Dar oricât e de trist, nu e cazul. Aparatul fotografic nu e decât graffiti cărora li s-a conferit respectabilitate.

Aparatul fotografic este mijlocul prin care punem ştampila eului nostru pe tot ce vedem, sub masca imortalizarii Minunilor Lumii, care deja au fost minunat imortalizate de profesionişti şi se vând la fiecare librărie şi chioşc de ziare de colţ. Dar la ce bun să-i arătăm acasă lui Tanti Magda vederi ale peisajului toscan dacă noi nu suntem în cadru, ca să demonstrăm că am fost acolo?

Nici o salbă de stânci n-are autenticitate decât dacă sunt eu inserat în ea. Nici un monument nu există dacă nevastă-mea nu e proptită de el. Nici un templu nu prezintă interes fără obrazul meu alături, rânjind. Cu aparatul meu, îmi însuşesc orice e frumos, îl posed, îl comprim, îl domesticesc şi îl reproduc pe peretele vid al salonului meu ca să demonstrez unui auditoriu select de rude şi prieteni un fapt absolut vital legat de aceste frumuseţi: le-am văzut, am fost acolo, le-am fotografiat, şi ergo, ele există.

din Fotografie de amator: lumea aşa cum nu e ea şi Fred al nostru de Jill Tweedie, în The Guardian

"În ziua de astăzi, călătoriile nu mai sunt altceva decât un mijloc de a muta aparatul de fotografiat de colo colo, toţi călătorii fiind în fond sclavii atotputernicilor obiective. Turiştii care sunt într-atât de demodaţi încât să îşi dorească să stea doar şi să privească cu ochii lor anacronişti sunt daţi la o parte de către fotografi, care se consideră îndreptăţiţi să pretindă ca nimeni şi nimic să nu le taie câmpul vizual atât timp cât ei sunt prinşi în ritualul focalizării. Aceste suflete deosebite lipsite de aparat de fotografiat trebuie să se dea la o parte şi să îi lase pe cei ocupaţi cu treburi mai serioase, trebuie să aştepte ca ritualurile acestora să se termine în vreme ce autocare întregi se opresc şi dezlănţuie asupra peisajului zeul fotografiei instant. Populaţiile unor ţări întregi se simt canibalizate, înghiţite, aspirate cu putere în interiorul ochiului staruitor şi negru cu cercuri de metal, încerând să se elibereze cum pot din strâmtoarea canibalilor. Vrei să-mi pozezi casa, cămila? Bine, atunci plăteşte.

Nimic din cele de mai sus n-ar mai conta, poate, dacă în felul acesta s-ar realiza ceva util. Dacă măcar în urma clicăitului astuia constant s-ar obţine ceva ce nu a existat până atunci, imagini care să fi capturat frumuseţea, sau adevărul grăit. Cu tristeţe spun însă că nu e cazul. Aparatul de fotografiat este doar un graffiti ceva mai respectabil.

El este modul prin care ne imprimăm pe orice vedem, sub pretextul că înregistrăm Minunile Lumii, deja înregistrate în mod maiestral de către profesionişti şi aflate în vânzare la fiecare librărie sau chioşc de ziare de la colţ. Însă ce rost are să-i arătăm mătuşii Maud de-acasă vederi cu peisaje din Toscana daca noi nu apărem în poză ca să-i demonstrăm ca am fost acolo?

Nici o întindere stâncoasă nu e reală daca eu nu apar în poză cu ea. Nici un monument nu există în lipsa soţiei mele care se sprijină de el. Nici un templu nu e de interes dacă nu apare faţa mea rânjitoare lângă el. Cu aparatul de fotografiat ma apropriez de tot ce e frumos, îl posed, îl micşorez, îl îmblânzesc şi-l reproduc pe peretele gol al camerei mele de zi pentru a demonstra unui public selecţionat de prieteni şi rude unicul fapt cu adevărat vital despre aceste frumuseţi: că eu le-am văzut, că eu am fost acolo, că le-am fotografiat şi, ergo, ele există."

Din "Amateur Photography: the World as it isn't and our Fred" de Jill Tweedie în the Guardian

Călătoria ȋnseamnă astăzi doar un prilej de a muta un aparat de fotografiat dintr-un loc ȋn altul; toți turiștii sunt la cheremul atotputernicei lentile foto.
Vizitatorii suficient de demodați să vrea numai să stea ȋntr-un loc și să admire priveliștea cu ochii lor anacronici sunt ȋmpinși ȋn lături de fotografi, care consideră de la sine ȋnţeles că nimeni și nimic nu se poate mișca sau trece prin raza lor de acțiune ȋn timp ce ei ȋși execută ritualurile de focalizare. Sufletele acelea stinghere cărora le lipsește aparatul de fotografiat trebuie să se dea la o parte pentru cei care au treburi mai importante, trebuie să aștepte pȃnă la terminarea ritualurilor, și trebuie să ȋși găsească altceva de făcut ȋn timp ce autocare ȋntregi parchează pentru a dezlănțui asupra ȋntregului peisaj Dumnezeul Instamatic. Iar ȋntregi naţiuni, văzȃndu-se canibalizate, ȋnghițite, aspirate de ochiul sticlos și fix, ȋncercuit ȋn negru, ȋnhaţă și ele ce pot de la canibali. Vrei poză, casă, cămilă? Plătești.

Nimic dintre toate astea n-ar conta, poate, dacă s-ar crea ceva cu adevărat memorabil. Dacă toată preocuparea asta constantă și clicăitul ar produce, ȋn cele din urmă, ceva ce nu a existat ȋnainte, imagini care captează frumusețea pură sau adevărul viu. Dar, din păcate, nu este cazul. Aparatul de fotografiat este pur și simplu un soi graffiti respectabil.

Aparatul de fotografiat este mijlocul prin care ne punem amprenta pe tot ce vedem, sub pretextul că documentăm Minunile Lumii deja minunat documentate de profesioniști și de vȃnzare la orice librărie sau tarabă de ziare din colț de stradă. Dar ce folos să ȋi arătăm tușii Maud, cȃnd ne ȋntoarcem acasă, cărți poștale ale peisajului toscan, din moment ce noi nu apărem ȋn fotografie pentru a dovedi că am fost acolo?

Nici o regiune stȃncoasă nu este reală pȃnă cȃnd nu mă aflu ȋn ea. Nici un monument nu există fără nevastă-mea, care se sprijină de el. Nici un templu nu e interesant fără fața mea, rȃnjind alături de zidurile lui. Cu aparatul meu de fotografiat pot să ȋmi ȋnsușesc tot ce e frumos, să ȋl posed, micșorez, domesticesc, și reproduce pe pereții sufrageriei mele pentru a dovedi unui public select format din prieteni și rude un fapt absolut vital despre aceste frumuseți: le-am văzut, am fost acolo, le-am fotografiat, și ergo, ele există.

Din “Fotograful amator: Lumea așa cum nu este și al nostru Fred” de Jill Tweedie, The Guardian.

Toate călătoriile sunt acum pur şi simplu un mijloc de a muta o cameră foto dintr-un loc într-altul, toţi călătorii fiind guvernaţi de lentilele atotputernice. Vizitatorii într-atât de demodaţi încât să dorească numai a se opri şi a privi cu ochii lor anacronici, sunt daţi la o parte de fotografi, care consideră de la sine-nţeles ca atâta timp cât îşi realizează focalizările ritualice, nimeni şi nimic să nu le stea în cale. Acele suflete ciudate lipsite de aparate foto trebuie să se retragă făcând loc celor cu adevărat ocupaţi, să aştepte până când ritualul are loc, şi să-şi rupă din timp pentru ca autocare întregi să se oprească şi să pună stăpânire pe peisaj cu omnipotentele aparate foto pentru amatori. Iar populaţiile unor ţări întregi văzându-se canibalizate, înghiţite, absorbite pe de-a-ntregul de ochiul cu contur negru pironit asupra lor, încearcă să salveze tot ce se mai poate salva din mâna canibalilor. Doreşti să-mi fotografiezi casa, cămila? Trebuie să plăteşti.

Nimic din toate acestea n-ar conta, poate, dacă s-ar realiza ceva valoros. Dacă toată această agitaţie perpetuă şi toate aceste apăsări continue pe buton, în final, s-ar concretiza în ceva nou, în imagini de frumuseţe surprinsă sau adevăr dezvăluit. Dar, din păcate, nu este aşa. Camera foto reprezintă doar graffiti devenit respectabil.

Aparatul foto este mijlocul prin care ne lăsăm amprenta pe tot ceea ce vedem, sub pretextul imortalizării Minunilor Lumii, care au fost deja minunat surprinse de profesionişti şi puse apoi la vânzare în fiecare librărie de pe colţ sau gheretă de ziare. Dar ce folos, ca atunci când venim acasă , să-i arătăm mătuşii Aglaia vederi ale peisajul toscan, fără ca noi să fim în fotografie pentru a-i demonstra că noi am fost acolo?

Nicio întindere de stânci nu e veritabilă numai dacă eu sunt acolo. Nu există niciun monument de care soţia mea să nu stea sprijinită. Niciun templu nu prezintă interes fără faţa mea, lângă, rânjind. Cu aparatul mi-am însuşit tot ce e frumos, am pus stăpânire pe el, l-am redus, l-am făcut de-al casei, şi l-am reprodus pe pereţii goi ai camerei mele de zi pentru a demonstra unei audienţe selecte de prieteni şi familiei adevărul absolut în legătură cu aceste frumuseţi: eu le-am văzut, eu am fost acolo, eu le-am fotografiat şi, asta înseamnă că, ele există.

din "Amateur Photography: the World as it isn't and our Fred" (Fotografii amatori şi lumea lor ireală) de Jill Tweedie în The Guardian

Orice călătorie este în vremurile noastre doar prilejul de ne a plimba aparatul de fotografiat din loc în loc, toţi călătorii sînt conduşi de lentila atotputernică. Vizitatorii destul de conservatori, încît nu să îşi dorească decît să stea şi să se uite cu ochii lor anacronici, sînt îmbulziţi de fotografi, cărora li se pare de la sine înţeles că în timp ce ei îndeplinesc ritualul de focalizare, nimic altceva nu poate să se clintească din loc sau să le treacă prin faţă. Acele suflete ciudate fără aparat trebuie să se dea la o parte din faţa celor cu ocupaţii mai adecvate, trebuie să aştepte în timp ce se oficiază ritualuri şi trebuie să aştepte momentul potrivit în timp ce autobuze se opresc şi dau drumul în peisaj zeului Instamatic. Iar oameni din ţări întregi văzîndu-se devoraţi, înghiţiţi, aspiraţi în scrutătorul ochi negru rotunjor ca un inel, storc şi ei ce pot de la canibali. Vrei poză cu casa mea, cu cămila mea? Scoate banul.
Poate că nimic din toate acestea nu ar avea vreo importanţă, dacă ar ieşi ceva de valoare. Dacă toată agitaţia şi păcăniturile ar produce, la urma urmei, ceva ce nu ar fi existat deja, imagini cu frumuseţi imortalizate sau vreun adevăr scos la iveală. Dar, din nefericire, nu-i aşa. Aparatul este pur şi simplu grafitti i înnobilat.
Aparatul de fotografiat este mijlocul prin care ne punem amprenta pe tot ce vedem, cu scuza că înregistrăm Minunile Lumii deja înregistrate în chip minunat de profesionişti şi scoase de vînzare la fiecare librarie de la colţ de stradă sau la chioşcul de ziare. Dar ce folos să îi arătăm acasă mătuşii Maud, vederi cu peisajul toscan, dacă noi nu sîntem în poză drept mărturie că am fost acolo?
Nici o înşiruire de pietre nu este veridică dacă nu sînt şi eu în ea. Orice monument există doar ca nevastă-mea să de sprijine de el. Nici un templu nu devine interesant fără moaca mea alături, rînjind. Cu aparatul îmi însuşesc tot ce e frumos, îl fac al meu, în micşorez, îl îmblînzesc şi îl reproduc pe peretele alb din sufragerie ca să dovedesc unui public ales de prieteni şi rude unicul adevăr absolut vital al acestor frumuseţi : le-am văzut, am fost acolo, le-am pozat, şi, deci, există.