A theme of the age, at least in the developed world, is that people crave silence and can find none. The roar of traffic, the ceaseless beep of phones, digital announcements in buses and trains, TV sets blaring even in empty offices, are an endless battery and distraction. The human race is exhausting itself with noise and longs for its opposite—whether in the wilds, on the wide ocean or in some retreat dedicated to stillness and concentration. Alain Corbin, a history professor, writes from his refuge in the Sorbonne, and Erling Kagge, a Norwegian explorer, from his memories of the wastes of Antarctica, where both have tried to escape.
And yet, as Mr Corbin points out in "A History of Silence", there is probably no more noise than there used to be. Before pneumatic tyres, city streets were full of the deafening clang of metal-rimmed wheels and horseshoes on stone. Before voluntary isolation on mobile phones, buses and trains rang with conversation. Newspaper-sellers did not leave their wares in a mute pile, but advertised them at top volume, as did vendors of cherries, violets and fresh mackerel. The theatre and the opera were a chaos of huzzahs and barracking. Even in the countryside, peasants sang as they drudged. They don’t sing now.
What has changed is not so much the level of noise, which previous centuries also complained about, but the level of distraction, which occupies the space that silence might invade. There looms another paradox, because when it does invade—in the depths of a pine forest, in the naked desert, in a suddenly vacated room—it often proves unnerving rather than welcome. Dread creeps in; the ear instinctively fastens on anything, whether fire-hiss or bird call or susurrus of leaves, that will save it from this unknown emptiness. People want silence, but not that much. | O temă a epocii, cel puțin în lumea dezvoltată, este că oamenii tânjesc după liniște, dar nu le este dat s-o găsească. Huruitul traficului, bipuitul constant al telefoanelor, anunțurile digitale din autobuze și trenuri, televizoarele date prea tare chiar și în birourile goale, toate acestea biciuiesc și distrag fără încetare. Rasa omenească se istovește singură cu zgomot și caută cu râvnă contrariul, în sălbăticie, pe vastul ocean sau în vreun sanctuar dedicat tăcerii și concentrării. Alain Corbin, un profesor de istorie, scrie în refugiul său din Sorbona, iar Erling Kagge, un explorator norvegian, își așterne pe hârtie amintirile din pustiurile Antarcticii. În acele locuri, cei doi au căutat scăparea. Însă, după cum arată dl. Corbin în ”Istoria liniștii”, probabil că nu există mai mult zgomot decât era mai demult. Înaintea cauciucurilor pneumatice, pe străzi zăngăneau asurzitor roți metalice și potcoave. Înaintea izolării voluntare pe telefoanele mobile, în autobuze și trenuri răsunau conversații. Vânzătorii de ziare nu-și clădeau marfa în stive silențioase, ci o ofereau strigând din răsputeri, la fel ca precupeții de cireșe, de violete sau de macrou proaspăt. Teatrul și opera vuiau de hărmălaia ovaților și a huiduielilor. Chiar și în sate, țăranii cântau în timp ce trudeau, dar acum ei nu mai cântă. S-a schimbat nu atât intensitatea zgomotului, de care se plângea lumea și în veacurile dinainte, dar mai ales nivelul distragerii, care se manifestă în spațiile în care liniștea ar putea fi stăpână. Pândește și un alt paradox, căci atunci când se înstăpânește – în străfundurile unei păduri de pin, în pustietatea deșertului, într-o cameră golită dintr-o dată – liniștea se dovedește mai degrabă deranjantă, decât binevenită. Groaza se instalează, iar urechea se fixează instinctiv pe orice o poate salva de necunoscut, pe trosnetul focului, pe chemarea unei păsări sau pe foșnetul frunzelor. Oamenii vor liniște, dar nu chiar atât de multă. |