Un laitmotiv al vremurilor pe care le trăim, cel puțin în societățile dezvoltate, e că lumea râvnește la liniște și n-o poate găsi. Vuietul traficului, piuitul neîntrerupt al telefoanelor, anunțurile digitale din autobuze și trenuri, televizoarele ce urlă până și în birourile goale reprezintă o inepuizabilă agresiune și generează o nesfârșită derută. Specia umană se epuizează în gălăgie și tânjește după opusul ei – fie în sălbăticia naturii, în largul oceanului sau în vreun loc de reculegere dedicat tihnei și concentrării. Profesorul de istorie Alan Corbin scrie din refugiul său de la Sorbona, în vreme ce Erling Kagge, un explorator norvegian, își deapănă amintirile despre pustiurile de gheață ale Antarcticii, locuri în care amândoi au încercat să scape.

Și totuși, după cum menționează Dl. Corbin în cartea sa O istorie a tăcerii, zgomotul contemporan nu-l depășește probabil pe cel din trecut. Înainte de roțile pneumatice, străzile duduiau de zăngănitul asurzitor al roților cu canturi metalice și al potcoavelor pe piatra cubică. Înaintea izolării voluntare în telefoanele mobile, autobuzele și trenurile forfoteau de conversație. Vânzătorii de gazete nu-și lăsau marfa să zacă în maldăre mute, ci îi făceau reclamă în gura mare, la fel ca și vânzătorii de cireșe, violete sau pește proaspăt. Teatrul și opera erau o babilonie de urale și fluierături. Chiar și la sate, țăranii trudeau cântând. Acum nu mai cântă.

Ce s-a schimbat nu este atât nivelul de zgomot, de care se plângeau și veacurile apuse, ci nivelul de confuzie ce ocupă spațiul pe care liniștea l-ar putea invada. Aici mijește un alt paradox, căci atunci când ea chiar invadează – în adâncurile unei păduri de brad, în inima deșertului, într-o cameră rămasă brusc goală – liniștea se dovedește mai degrabă dezolantă decât binevenită. În suflete se strecoară groaza; urechea se agață instinctiv de orice, fie că-i vorba de sâsâitul unui foc, de chemarea unei păsări sau de susurul frunzelor, orice ar putea-o salva de acest vid nefamiliar. Oamenii își doresc liniște, dar nu chiar atât de multă.

Un laitmotiv al vremurilor noastre, cel puțin în lumea dezvoltată, este că oamenii jinduiesc după tăcere, dar nu o pot afla niciunde. Hărmălaia traficului, țârâitul neîntrerupt al telefoanelor, anunțurile digitale din autobuze și trenuri, televizoarele care-și trâmbițează programele chiar și în birourile goale, reprezintă un asalt neîncetat și o permanentă distragere a atenției. Rasa umană se epuizează pe sine însăși prin zgomot și își dorește cu ardoare opusul - să se afle în sălbăticie, în largul oceanului sau într-un loc retras, dedicat liniștii și concentrării. Profesorul de istorie Alain Corbin scrie din refugiul său de la Sorbona, iar exploratorul norvegian Erling Kagge din amintirile sale despre întinderile pustii, nesfârșite, ale Antarcticii, locuri în care ambii au încercat să evadeze.

Și totuși, așa cum scoate în evidență domnul Corbin în „A History of Silence (Istoria tăcerii)”, probabil că nu există mai mult zgomot în zilele noastre decât în trecut. Înainte de anvelopele pneumatice, străzile orașului erau pline de zăngănitul asurzitor al roților cu jante din tablă și de tropăitul potcoavelor pe caldarâm. Înainte de izolarea voluntară pe telefoanele mobile, autobuzele și trenurile zumzăiau de conversații. Vânzătorii de ziare nu le lăsau într-un morman tăcut, ci le făceau publicitate strigând cât îi țineau gurile, întrecându-se cu vânzătorii de cireșe, violete sau de macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un haos de ovații și huiduieli. Chiar și în provincie, țăranii cântau în timp ce trudeau din zori până în noapte. Dar, cu trecerea timpului, și-au pierdut obiceiul de a cânta.

Ceea ce s-a schimbat nu este atât nivelul zgomotului, despre care se plângea lumea și în secolele trecute, ci nivelul de distragere a atenției, care ocupă spațiul pe care tăcerea ar putea să îl invadeze. Aici se țese un alt paradox, deoarece atunci când tăcerea invadează - în adâncurile unei păduri de pini, în deșertul pustiu, într-o cameră golită brusc - se dovedește adesea neliniștitoare mai degrabă decât binevenită. Se strecoară teama; urechea se agață instinctiv de orice, fie că este vorba de sfârâitul lemnelor ce ard încetișor, de trilul unei păsări sau de foșnetul frunzelor, pentru a se salva din acest neant necunoscut. Oamenii își doresc tăcerea, dar nu atât de mult.

O temă a epocii, cel puțin în lumea dezvoltată, este că oamenii râvnesc la liniște dar nu o pot găsi. Urletul traficului, bipurile neîntrerupte ale telefoanelor, anunțurile digitale din autobuze și trenuri, televizoarele care trâmbițează zgomotos chiar și în birouri goale, sunt o agresiune și o nebunie continuă. Rasa umană se extenuează cu zgomot și își dorește opusul - fie în sălbăticie, în largul oceanului sau într-un refugiu dedicat liniștii și concentrării. Alain Corbin, profesor de istorie, scrie din refugiul său de la Sorbona, iar Erling Kagge, un explorator norvegian, din memoriile sale din întinsul Antarcticii, unde ambii au încercat să scape.

Și totuși, așa cum subliniază dl Corbin în „O istorie a liniștii”, probabil că nu este mai mult zgomot decât era odată. Înainte de cauciucurile cu aer, străzile orașului erau pline de zgomotele asurzitoare ale roților cu ramă de metal și ale cailor pe piatră. Înainte de izolarea voluntară în telefoanele mobile, în autobuze și trenuri răsunau conversații. Vânzătorii de ziare nu-și lăsau marfa ca o grămadă mută ci îi făceau reclamă din toți plămânii, la fel făceau și vânzătorii de cireșe, violete și macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un haos de urale și huiduieli. Chiar și în zona rurală, țăranii cântau în timp ce trudeau. Acum nu cântă.

Ce s-a schimbat nu e atât de mult nivelul de zgomot, de care și secolele anterioare s-au plâns, ci nivelul de nebunie, care ocupă spațiul pe care liniștea l-ar putea invada. De acolo rezultă un alt paradox, pentru că atunci când invadează - în adâncurile unei păduri de conifere, în deșertul liber, într-o cameră golită brusc - se dovedește adesea mai mult descurajantă decât binevenită. Groaza se strecoară în interior; instinctiv, urechea se fixează pe orice, pe șuieratul focului sau cântecul unei păsări sau foșnetul frunzelor, care o va salva din această goliciune necunoscută. Oamenii vor liniște, dar nu așa de multă.

Un subiect al zilelor noastre, în lumea dezvoltată cel puţin, este setea oamenilor de tăcerea pe care nu o găsesc niciunde. Vuietul circulaţiei, ţiuitul neîncetat al telefoanelor, anunţurile vocale din autobuze şi trenuri, turuitul asurzitor al televizoarelor chiar şi în birouri pustii, agresează şi distrag neîncetat. Rasa umană este epuizată de zgomot şi tânjeşte după opusul lui – în sălbăticie, în largul mării, sau în vreun loc dedicat liniştii şi reculegerii. Alain Corbin, profesor de istorie, scrie din locul său de refugiu de la Sorbona, iar Erling Kagge, explorator norvegian, din amintirile sale din nemărginirea Antarcticii, fiecare din locul în care a căutat să evadeze.

Şi totuşi, după cum subliniază domnul Corbin în „Istoria tăcerii”, probabil că nu e mai mult zgomot acum decât altădată. Înainte de cauciucurile maşinilor, străzile oraşelor răsunau de sunetul metalic asurzitor al roţilor şi al potcoavelor pe pietrele de pavaj. Înainte de izolarea voită pe telefoanele mobile, în autobuze şi trenuri răsunau conversaţiile. Vânzătorii de ziare nu-şi lăsau marfa să zacă în mormane amuţite, ci îi făceau reclamă cât puteau de tare, deopotrivă cu vânzătorii de cireşe, violete şi scrumbii proaspete. La teatru şi la operă domnea un haos de urale şi încurajări la galerie. Chiar şi la ţară, oamenii trudeau cântând. Acum nu mai cântă.

Nu e vorba atât de nivelul de zgomot - se plângeau de el oamenii şi în secolele trecute - cât de nivelul distracţiei care ocupă spaţiul pe care l-ar putea invada tăcerea. Aici se iveşte un alt paradox, căci atunci când ea ne înconjoară - în străfundurile unei păduri de pini, în goliciunea deşertului, într-o cameră brusc părăsită - o găsim mai curând enervantă decât binevenită. Se strecoară spaima; ciulim instinctiv urechea la un nimic, un pârait de jăratic, un piuit de pasăre sau un freamăt de frunze care ne-ar putea scăpa de acest gol necunoscut. Ne dorim tăcerea, dar nu chiar aşa de mult.

O temă a vremurilor moderne - cel puțin în lumea dezvoltată - este aceea că oamenii tânjesc după liniște și că nu o găsesc niciunde. Vuietul traficului, țârâitul neîncetat al telefoanelor, reclamele digitale din autobuze și din trenuri, televizoarele orbitoare chiar și în birouri goale reprezintă nesfârșite agresiuni și distrageri ale atenției. Omenirea se epuizează cu zgomot și tânjește după opusul acestuia, fie în sălbăticie, fie pe mare sau în vreun loc de reculegere dedicat nemișcării și concentrării. Alain Corbin, un profesor universitar de istorie, scrie din refugiul său de la Sorbona, iar Erling Kagge, un explorator norvegian, din amintirile sale despre deșerturile Antarcticii, unde amândoi au încercat să evadeze.

Cu toate acestea, după cum subliniază Corbin în ”O istorie a liniștii”, probabil că acum nu este mai mult zgomot decât în vremurile trecute. Înainte de cauciucurile pneumatice, străzile orașelor erau pline de zăngănitul asurzitor al roților cu rame de metal și al potcoavelor pe pavaje. Înainte de izolarea voluntară în telefoanele mobile, în autobuze și în trenuri răsunau conversațiile. Vânzătorii de ziare nu-și lăsau mărfurile într-o grămadă mută, ci le făceau publicitate la volum maxim, la fel ca și cei ce vindeau cireșe, violete și macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un haos de urale și de ocări. Chiar și la țară, țăranii cântau în timp ce trudeau. Acum nu mai cântă.

Nu neapărat nivelul de zgomot - despre care oamenii se plângeau și în secolele trecute - s-a schimbat, ci nivelul de distragere a atenției, care ocupă spațiul pe care liniștea l-ar putea invada. Apare un alt paradox, pentru că atunci când reușește să pătrundă - adânc într-o pădure de pini, în deșertul pustiu, într-o cameră părăsită dintr-o dată - se dovedește adesea deconcertantă, mai degrabă decât binevenită.
Se instalează groaza; urechea se agață instinctiv de orice, fie de trosnetul focului, fie de ciripitul unei păsări sau de foșnetul frunzelor ca să o salveze de acest vid necunoscut. Oamenii vor liniște, însă nu prea multă.

Un leitmotiv al epocii, cel puțin în țările dezvoltate, este acela că oamenii tânjesc după liniște și nu o găsesc nicicum. Vuietul traficului, bipurile neîncetate ale telefoanelor, anunțurile vocale electronice din autobuze și trenuri, televizoarele urlând, chiar și în birouri goale, sunt o agresiune și o distragere permanentă a atenției. Rasa umană se istovește singură cu zgomote și suspină după opusul acestora din sălbăticie, de pe imensitatea oceanului sau din locuri retrase, consacrate calmului și concentrării. Alain Corbin, profesor de istorie, scrie din refugiul său de la Sorbona, iar Erling Kagge, explorator norvegian, din amintirile sale despre ținuturile sterpe ale Antarcticii, locuri în care fiecare dintre ei a încercat să evadeze.

Și totuși, așa cum evidențiază domnul Corbin în lucrarea „O istorie a tăcerii”, este foarte probabil să nu existe mai mult zgomot decât pe vremuri. Înaintea cauciucurilor pneumatice, străzile orașului erau pline de zornăitul asurzitor al jantelor metalice de roți și al potcoavelor cailor pe pietre. Înaintea izolării voluntare pe telefoanele mobile, autobuzele și trenurile răsunau de conversații. Vânzătorii de ziare nu-și lăsau marfa într-un teanc tăcut, ci îi făceau reclamă la volum maxim, așa cum făceau și vânzătorii de cireșe, de violete și cei de macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un vacarm de zarvă și huiduieli. Chiar și în sate, țăranii cântau în timp ce trudeau. Acum nu cântă.

Ce s-a schimbat nu este atât nivelul zgomotului – de care s-au plâns, de asemenea, secolele trecute, ci nivelul de distragere, care ocupă spațiul pe care ar putea să-l invadeze tăcerea. Aici se conturează un alt paradox, deoarece când tăcerea chiar invadează - profunzimea unei păduri, deșertul golaș sau o încăpere rămasă dintr-o dată goală -, se dovedește a fi mai degrabă supărătoare decât bine-venită. Groaza se strecoară înăuntru; auzul, în mod instinctiv, se agață de orice ar putea să-l apere de acest vid necunoscut - sfârâitul focului, țipătul păsărilor sau foșnetul frunzelor. Oamenii vor liniște, dar nu atât de multă.

O temă a epocii, cel puțin în lumea dezvoltată, este că oamenii tânjesc după liniște, dar nu le este dat s-o găsească. Huruitul traficului, bipuitul constant al telefoanelor, anunțurile digitale din autobuze și trenuri, televizoarele date prea tare chiar și în birourile goale, toate acestea biciuiesc și distrag fără încetare. Rasa omenească se istovește singură cu zgomot și caută cu râvnă contrariul, în sălbăticie, pe vastul ocean sau în vreun sanctuar dedicat tăcerii și concentrării. Alain Corbin, un profesor de istorie, scrie în refugiul său din Sorbona, iar Erling Kagge, un explorator norvegian, își așterne pe hârtie amintirile din pustiurile Antarcticii. În acele locuri, cei doi au căutat scăparea.

Însă, după cum arată dl. Corbin în ”Istoria liniștii”, probabil că nu există mai mult zgomot decât era mai demult. Înaintea cauciucurilor pneumatice, pe străzi zăngăneau asurzitor roți metalice și potcoave. Înaintea izolării voluntare pe telefoanele mobile, în autobuze și trenuri răsunau conversații. Vânzătorii de ziare nu-și clădeau marfa în stive silențioase, ci o ofereau strigând din răsputeri, la fel ca precupeții de cireșe, de violete sau de macrou proaspăt. Teatrul și opera vuiau de hărmălaia ovaților și a huiduielilor. Chiar și în sate, țăranii cântau în timp ce trudeau, dar acum ei nu mai cântă.

S-a schimbat nu atât intensitatea zgomotului, de care se plângea lumea și în veacurile dinainte, dar mai ales nivelul distragerii, care se manifestă în spațiile în care liniștea ar putea fi stăpână. Pândește și un alt paradox, căci atunci când se înstăpânește – în străfundurile unei păduri de pin, în pustietatea deșertului, într-o cameră golită dintr-o dată – liniștea se dovedește mai degrabă deranjantă, decât binevenită. Groaza se instalează, iar urechea se fixează instinctiv pe orice o poate salva de necunoscut, pe trosnetul focului, pe chemarea unei păsări sau pe foșnetul frunzelor. Oamenii vor liniște, dar nu chiar atât de multă.

Tema zilei, cel puțin în țările dezvoltate, este nevoia de liniște a omului și faptul că aceasta nu se poate găsi. Răgetele traficului, beep-urile necontenite ale telefoanelor, anunțurile digitale pe trenuri și autobuze, televizoarele care fac zgomot până și în birourile goale, constituie un atac și o distracție continuă. Rasa omenească se epuizează de atâtea zgomote și tânjește după opusul acestora – fie în sălbăticie, pe marea largă, sau într-un refugiu dedicat liniștii și concentrării. Alain Corbin, profesor de istorie, scrie din refugiul lui la Sorbona, și Erling Kagge, un explorator norvegian, despre memoriile sale din pustiurile Antarticii, acolo unde ambii au încercat să scape.

Și totuși, așa cum notează Dl. Corbin în Sunetul liniștii, probabil nu există mai mult zgomot decât în alte vremuri. Înainte de cauciucurile pneumatice, străzile orășene erau pline de zăngănelile asurzitoare ale roților cu rame de metal și ale potcoavelor pe pavaj. Înainte de izolarea voluntară prin mediul telefoanelor mobile, trenurile și autobuzele răsunau pline de conversație. Vânzătorii de ziare nu își lăsau marfa într-un teanc mut, ci o anunțau cu voce mare, așa cum făceau și vânzătorii de cireșe, cei de violete sau cei de macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un haos de aclamări și huiduiri. Chiar și la câmp, țăranii cântau în timp ce trudeau. Acum nu mai cântă.

Nu s-a schimbat atât nivelul de zgomot, de care s-au plâns și cei din secolele trecute, ci s-a schimbat nivelul de distragere, care ocupă spațiul pe care l-ar invada liniștea. Se ivește și alt paradox, pentru că atunci când liniștea invadează, fie în adâncurile unei păduri de pini, în deșertul gol, într-o cameră dintr-o dată evacuată, ea se dovedește a fi tulburătoare în loc de bine venită. Se strecoară teama; urechea instinctiv se fixează pe orice lucru, fie sâsâirea unui foc, ciripitul unei păsări, sau susurarea frunzelor, care o poate salva de la această deșertăciune necunoscută. Oameni vor liniște, dar nu prea.