De o mie de ori am considerat, iar uneori am și susținut faptul că uniformitatea și monotonia nu trebuie să stârnească teamă. Uluitoarea înlesnire a comunicațiilor, căile ferate, telegraful și telefonul, care străbat cu repeziciune pământul de la un capăt la altul, transportând mărfuri și oameni, și care transmit și comunică idei și cuvinte cu iuțeala fulgerului, nu au reușit încă și nu vor reuși niciodată să ne omogenizeze, să ne dilueze, ca să spunem așa, și să ne lipsească de semnul distinctiv al obârșiei, limbii, națiunii și neamului de care aparține fiecare. S-ar spune că, pentru a ne feri de anturajul care ar putea estompa și șterge deosebirile, ne înzestrăm instinctiv cu o virtute străjuitoare a autenticității care dăinuiește în adâncuri, chiar dacă dispare la suprafață.

Avem impresia că așa-numitul high-life, după cum i se spune acum, sau acea parte mai înstărită, distinsă și opulentă a societății, trebuie să fie cosmopolit, și totuși nu este așa. Bărbații și femeile vorbesc în franceză la fel de bine și uneori mai bine decât în spaniolă. Unii mai schingiuiesc, pe deasupra, limba engleză și chiar limba germană. Atunci când citesc, preferă cărți străine, plictisiți fiind de cele autohtone, dar nu vom căuta să deslușim aici dacă sunt sau nu îndreptățiți. Dacă nu duc lipsă de metale prețioase sau de semne reprezentative, domnii își comandă de la Londra costume, cai și trăsuri, iar doamnele își comandă de la Paris rochii și toalete. Bucătăria spaniolă este dată uitării sau este spurcată de cea franceză. Și, în cele din urmă, distinșii membri ai societății noastre rareori cultivă obiceiul de a-și petrece verile în castelele și casele lor de la țară, îndreptându-se către Franța, Elveția, Anglia sau regiuni mai boreale. Atunci când e punga strâmtă și coarda nu se poate întinde prea mult, trebuie să ajungă cel puțin până la Biarritz.

Ei bine, ținând seama de toate acestea și în pofida lor, high-life-ul nostru continuă să fie la fel de spaniol precum odinioară, iar pentru a păstra culoarea locală și națională a personajelor sale, autorul de comedii și romane nu trebuie să le caute sub neînsemnatele pături sociale, la Batuecas sau în locurile cele mai neprimitoare, sălbatice și îndepărtate.

M-am gândit de multe ori, iar de câteva ori am spus-o şi cu voce tare: nu trebuie să ne temem de uniformitate şi monotonie. Uşurinţa uluitoare cu care mijloacele de comunicare, căile ferate, telegraful şi telefonul, care duc la destinaţie mărfuri şi persoane de la un capăt la altul al pământului şi care transmit şi comunică gândul şi cuvântul cu viteza fulgerului, nu au reuşit şi nu vor reuşi niciodată să ne identifice, să ne estompeze, ca să spunem aşa, şi să ne facă să pierdem pecetea caracteristică castei, limbii, naţiunii şi tribului fiecăruia dintre noi. Am putea spune că pentru a ne proteja de impactul care putea uniformiza şi şlefui diferenţele dintre noi, ne-am înarmat instinctiv cu o virtute de conservare a castei, care persistă pe fond, chiar dacă dispare la suprafaţă.

Ceea ce astăzi numin high-life, sau acel segment al societăţii mai bogat, mai elegant şi emancipat, credem că ar trebui să fie cosmopolit, dar cu toate acestea nu este aşa. Bărbaţi şi femei care vorbesc franceză atât de bine, uneori chiar mai bine decât spaniola. Unii cochetează şi cu limba engleză, ba chiar şi cu germana. Când citesc ceva, citesc cărţi străine pentru că cele autohtone îi plictisesc, fără să ne propunem aici să înţelegem motivul sau lipsa acestuia. Domnii nu duc lipsă de metale preţioase sau semne care să îi reprezinte, îşi aduc costume de la Londra, cai şi maşini, iar doamnele îşi aduc rochiile şi fardurile tocmai de la Paris. Bucătăria franceză face ca cea spaniolă să fie uitată sau pervertită. În ultimul rând, obiceiul petrecerii vacanţelor de vară, îi duce rareori pe eleganţii noştrii domni şi doamne la castelele şi fermele noastre, preferându-le pe cele din Franţa, Elveţia, Anglia sau pe cele din ţinuturi exotice.
Atunci când nu ne permitem să ne întindem mai mult decât ne ţine plapuma, trebuie să zburăm cel puţin până în Biarritz.

Aşadar: ţinând cont de toate acestea, dar în acelaşi timp în pofida lor, high-life-ul nostru rămâne la fel de spaniol ca şi în trecut, şi nu are nevoie de un autor de comedii sau romane pentru a-şi păstra coloritul local şi naţional al personajelor sale, fie că le căutăm sub infirmele pături sociale, în Batuecas sau în cele mai elevate, pitoreşti şi exclusiviste locuri.

Am gândit astfel de mii de ori și, de câteva ori, am susținut cu voce tare: nu trebuie să ne temem de uniformitate și de monotonie. Extraordinarele facilități de comunicare, căile ferate, telegraful și telefonul, care transportă mărfuri și persoane de la un capăt la altul al Pământului, care transmit și comunică gândurile și cuvintele cu viteza luminii, nu reușesc acum și nu vor reuși vreodată să ne identifice, să ne deosebească - să spunem - și să ne facă să ne pierdem caracteristicile de castă, de limbă, de națiune și de trib pe care le purtăm fiecare. S-ar spune că, pentru a ne păzi de contactul care ar putea netezi și lustrui diferențele, ne înarmăm instinctiv cu o virtute conservatoare a tradiționalului, care persistă în fond, chiar dacă dispare la nivel superficial.

Ceea ce astăzi numim high-life - acea pătură mai bogată a societății, elegantă și stilată - ne pare a fi, prin definiție, cosmopolită, și, cu siguranță, nu este. Bărbați și femei vorbesc franceza la fel de bine, și uneori mai bine decât spaniola. Unii o rup, în plus, pe engleză, și chiar pe germană. Când citesc, aleg cărți străine, fiindcă scriitorii autohtoni îi plictisesc, fără a se obosi să afle dacă au sau nu dreptate. Domnii, fără a duce lipsă de metale prețioase sau de semnele lor distinctive, comandă de la Londra costume, cai și mașini, iar doamnele primesc de la Paris rochii și pălării. Gastronomia franceză o face uitată sau o modifică pe cea spaniolă. În sfârșit, tradiția vacanței de vară îi poartă rareori pe reprezentanții de ambele sexe ale înaltei societăți pe meleaguri autohtone. Ei pleacă, mai degrabă, spre Franța, Elveția, Anglia sau către regiuni și mai hiperboreale. Când banii sunt puțini și nu există altă alternativă, se impune măcar un zbor la Biarritz.

Ei bine, cu toate acestea, și în ciuda lor, înalta societate autohtonă continuă să fie la fel de spaniolă ca înainte, și nu necesită un autor de comedii și de romane pentru a păstra culoarea locală și națională a personajelor sale, pentru a le căuta între cele mai joase pături sociale, sau pentru a merge, pentru ele, la Batuecas sau în cele mai imprecise, alpine și ascunse locații.

Un lucru la care am cugetat de mii de ori și pe care de câteva ori l-am și spus, este faptul că nu trebuie să ne sperie uniformitatea și monotonia. Căile ferate, telegraful, telefonul, uluitoare căi de comunicare, capabile de a transporta mărfuri și persoane de la un capăt al Pământului la celălalt și care transmit și comunică gânduri și cuvinte cu viteza fulgerului, nu au putut și nu vor putea niciodată să ne facă la fel pe unii cu alții sau, altfel spus, să ne șteargă și să ne facă să pierdem pecetea caracteristică castei, limbii, națiunii și tribului de care aparținem. Se poate spune că, pentru a preveni orice fel de contact care ar putea îndepărta prin șlefuire diferențele dintre noi, ne înarmăm în mod inconștient cu o virtute conservatoare a purităţii care zace ascunsă în noi chiar și atunci când la suprafaţă a dispărut.

Chiar dacă majoritatea dintre noi consideră că așa zisa înaltă societate, oameni înstăriți, eleganți și cu nasul pe sus, întruchipează ideea de cosmopolitism, realitatea e alta. Bărbați și femei, vorbesc limba franceză la fel de bine sau câteodată chiar mai bine decât limba spaniolă. Alții mai articulează câteva fraze și în engleză sau chiar germană. Când citesc, citesc cărți străine fiindcă cele băștinașe îi plictisesc; nu ne propunem să deslușim aici dacă pe bună dreptate sau nu. Domnii, dacă nu duc lipsă de metale prețioase sau de semne valorice ale acestora, își comandă de la Londra costume, cai și trăsuri, iar doamnele își comandă de la Paris rochii și pălării. Bucătăria franceză face ca cea spaniolă să fie dată uitării sau să se stâlcească. Și, pentru a termina, obișnuita vilegiatură de foarte puține ori îi ține pe aceşti eleganți domni și doamne în palatele și vilele proprii ci îi poartă în Franța, Elveția, Anglia sau chiar spre regiuni mai boreale. Dacă stau prost cu paralele și nu vor să dea sfoară în țară, trebuie să se deplaseze cel puțin până la o localitate de frontieră.

Acum, la drept vorbind, în ciuda acestor aparențe, înalta noastră societate este în continuare la fel de spaniolă ca și în trecut astfel că, un autor de comedii sau de nuvele dacă dorește să conserve culoarea locală și națională a personajelor sale, nu trebuie să răscolească straturi sociale neînsemnate, sau să le caute în cotloane uitate de lume sau prin cele mai aspre, ascunse meleaguri de munte.

Am gândit asta de mii de ori şi uneori chiar am spus-o: nu trebuie să ne temem de uniformitate şi monotonie. Acea incredibilă uşurinţă cu care comunicăm, căile ferate care duc mărfuri şi persoane de la un capăt al pamântului la altul, telegraful şi telefonul, care transmit şi comunică gânduri şi vorbe cu viteza fulgerului, toate acestea nu reuşesc încă şi nici nu vor reuşi vreodată să ne identifice, să ne dezbrace, să spunem aşa, să ne facă să pierdem ceea ce este caracteristic castei, limbii, poporului sau tribului cărora aparţinem. S-ar putea spune că, pentru a ne feri de discuţiile ce ar putea rezolva diferenţele, ne înarmăm instinctiv de o însuşire conservatoare ce dăinuie în propriul interior, cu toate că în aparenţă dispare.

Ni se pare că ceea ce acum denumim “high-life”, sau mai bine spus acea pătură bogată, elegantă şi parvenită a societăţii, ar trebui să fie cosmopolită, dar nici vorbă de aşa ceva. Bărbaţi şi femei ce vorbesc franceza atât de bine, uneori chiar mai bine decât spaniola. Unii mai stâlcesc şi ceva în engleză sau chiar germană. Dacă citesc ceva, citesc cărţi străine pentru că cele autohtone îi plictisesc de moarte, dar desigur nu putem judeca acum dacă pe bună dreptate sau nu. Cavalerii, cum nu duc lipsă nici de metale preţioase, nici de titluri, îşi comandă haine, cai şi maşini tocmai de la Londra, iar domniţele la rândul lor îşi comandă rochii şi toci de la Paris. Bucătăria franceză face ca cea spaniolă să fie uitată sau metamorfozată. Şi, în sfârşit, obiceiul domniilor sale preaelegante de a petrece vara din ce în ce mai rar în castelele şi pe proprietăţile dumnealor, pentru că Franţa, Elveţia, Anglia sau alte tărâmuri nordice sunt mult mai atrăgătoare. Dacă nu prea sunt bani şi nu pot să se întindă prea mult, trebuie sa zboare măcar până la Biarritz.

Ei bine, cu toate acestea, societatea noastră “high-life” rămâne la fel de neaoş spaniolă ca odinioară şi nu are nevoie de scriitorul de comedie sau de romancierul care să păstreze culoarea locală şi naţională a personajelor sale, să le caute sub cele mai mărunte straturi sociale sau să meargă după ele până la Las Batuecas sau în vârf de munte, în locurile cele mai încrâncenate şi ascunse.

De mii de ori m-am gândit și uneori am și spus-o: nu trebuie să te temi de uniformitate și de monotonie. Facilitatea uimitoare oferită de comunicații, de căile de linie ferată, de telegraf și telefon, care facilitează transportul mărfurilor și chiar al personelor de la o extremă a pământului la cealaltă, care transmit și comunică idei și cuvinte cu viteza luminii, nu reușesc încă, și nici nu vor reuși vreodată, să ne identifice, să ne definească, să spunem așa, sau să ne facă să ne pierdem trăsăturile oferite de neamul pe care îl reprezentăm, de limba pe care o vorbim, sau de națiunea, tribul din care fiecare dintre noi face parte. S-ar spune că pentru a ne protaja împotriva finisajului, care ar putea răzui și îndepărta diferențele, ne înarmăm în mod instinctiv cu o virtute conservatoare a esenței ce dăinuie în străfundul sufletelor noastre, chiar dacă în mod superficial aceasta piere.

Ceea ce numim în prezent high-life, adică stratul societății reprezentat de cei bogați, eleganți și mândri, ni se pare că trebuie să fie cosmopolită, și cu toate acestea nu este. Bărbații și femeile vorbesc mai bine în franceză decât în spaniolă. Alții folosesc cu precădere limba engleză sau chiar germana. Când citesc ceva, aceștia aleg cărți străine deoarece sunt plictisiți de cele autohtone, fără să ne obosim noi aici să elucidăm dacă acest lucru se întâmplă cu un motiv anume sau nu. Domnii, care nu duc lipsă de metale prețioase sau de semne care să-i reprezinte, se lasă cuceriți de costumele, caii și trăsurile din Londra, iar doamnele sunt cucerite de rochiile și coafurile de la Paris. Bucătărie franțuzească este preferată în defavoarea celei spaniole, ajungând chiar să-i ia locul acesteia. Și nu în ultimul rând, rafinații noștri domni și doamne își pretrec rar concediile pe meleagurile locale, aceștia fiind purtați mai degrabă în Franța, Suedia sau Anglia, sau către alte regiuni mai îndepărtate. Când posibilitățile sunt limitate și nu pot merge prea departe, aceștia trebuie să zboare măcar până la Biarritz.

Ei bine: cu toate acestea, și în ciuda acestora, high-life-ul nostru continuă să rămână la fel de spaniol ca în trecut, și nu are nevoie de un autor de comedii sau romane prentru a păstra culoarea locală și națională a personajelor sale, sau să meargă în căutarea lor sub straturile sociale inferioare, în Batuecas sau în cele mai îndepărtate, alpine și adânci locuri.

Nu de puţine ori am cugetat eu următoarele şi nici nu ar fi întâia oară când am prilejul de a le cuvânta: nu avem a ne teme de uniformitate şi monotonie. Uşurinţa năucitoare a comunicaţiilor, căile ferate, telegraful şi telefonul, prin care negoţuri şi inşi ajung cu repeziciune de la un capăt al pământului la altul, care poartă cu sine şi împărtăşesc chibzuinţe ori vorbe cu viteza luminii, nu au izbutit până acum şi nici nu vor în veci să ne definească, să ne facă unii şi aceiaşi şi să ne răpească pecetea specifică a grupului social, graiului, naţiunii şi neamului. S-ar putea spune că pentru a evita frecuşurile, prin care se şlefuiesc şi se netezesc orice deosebiri, ne înarmăm fără a ne da seama cu un spirit conservator de castă care persistă în fond, cu toate că se mistuie de la suprafaţă.

Ni se pare că ceea ce se numește acum înalta societate, care va să zică cea mai bogată, elegantă şi plină de sine pătură a obştei, trebuie să fie cosmopolită, dar nu aşa stau lucrurile. Bărbaţii şi femeile se întreţin în franceză la fel, dacă nu chiar mai iscusit decât în spaniolă. Unii îngaimă câte ceva şi pe englezeşte sau chiar nemţeşte. Atunci când li se năzăreşte să citească, aleg cărţi străine, de scrierile neaoşe fiindu-le lehamite – nu vom insista acum să stabilim dacă pe bună dreptate ori ba. Domnii, de vreme ce nu duc lipsă de metale preţioase sau de însemnele care le reprezintă, îşi comandă de la Londra costume, armăsari şi trăsuri, în timp ce doamnele îşi aduc de la Paris rochii şi pălării. Bucătăria franţuzească o condamnă uitării sau pervertirii pe cea spaniolă. Şi unde mai punem că rânduiala ieşirilor estivale rar îndrumă protipendada spre castelele şi reşedinţele proprii de vară, la loc de cinste fiind acum Franţa, Elveţia, Anglia sau chiar regiunile mai nordice. Chiar de iese prost socoteala şi plapuma nu se mai poate întinde, tot trebuie să îşi ia zborul măcar până la Biarritz.

Ei bine, cu toate acestea, şi în pofida celor istorisite, înalta noastră societate rămâne la fel de spaniolă ca odinioară şi nu este nevoie ca vreun scriitor de comedii şi romane să scormonească prin mahalale, să se afunde până în inima satului sau să cutreiere cele mai îndepărtate, muntoase şi tainice locuri pentru a păstra culoarea locală şi naţională a personajelor sale.

M-am gândit de-o mie de ori și-am și zis-o: nu trebuie să ne temem de uniformitate și monotonie. Comunicăm cu o ușurință uimitoare, avem căi ferate, telegraf și telefon, transportăm mărfuri și persoane de la un capăt la altul al pământului, transmitem și comunicăm gândurile și cuvintele cu viteza fulgerului, dar toate acestea nu au reușut încă și nu vor reuși niciodată a ne categorisi, a ne estompa, ca să zic așa, și a ne face să pierdem acel distinctiv de castă, limbă, nație și trib, pe care o are fiecare. S-ar spune că, pentru a ne proteja de interacțiunea care ar putea șlefui și netezi diferențele, ne armăm instinctiv cu o virtute conservatoare de puritate care, deși nu se percepe la suprafață, în fond, există.
Așa numita high-life din zilele noastre, adică, acea parte privilegiată a societății, elegantă și înfumurată, ni se pare cosmopolită, dar de fapt nu e deloc așa. Bărbați și femei vorbesc franceza la fel de bine și câteodată mai bine decât spaniola. Alții îndrugă câte ceva și în engleză, și chiar în germană. De citit, citesc cărți străine, că cele naționale-i plictisesc, nu mai zicem dacă pe bună dreptate sau nu. Domnii care nu duc lipsă de arginți sau alte resurse echivalente, își comandă la Londra costume, cai și mașini iar doamnele, la Paris, rochii și pălării. Bucătăria franțuzească o împinge pe cea spaniolă în uitare sau în degradare. Și în cele din urmă, obiceiurile estivale, rar îi îndrumă pe ai noștri nobili și nobile către castelele și conacele lor, călăuzindu-i mai degrabă spre Franța, Elveția, Anglia sau alte meleaguri înflorite. Când buzunarul e strâmt si nu permite prea multe excese, trebuie să zboare măcar până la Biarritz.
Ei bine, cu toate acestea și în pofida lor, high-life-ul nostru e la fel de spaniol ca pe vremuri și nu e nevoie de un comediant sau un scriitor ca să păstreze șarmul local și național al personajelor sale, să le caute printre infimele straturi sociale sau să le aducă din Batuecas ori din cine știe ce locuri ascunse, pitorești sau uitate de lume.

Mii de ori m-am gândit și uneori chiar m-am expresat: nu trebuie să-ți fie teamă de uniformitate și nici de monotonie. Uluitoarea ușurință a comunicărilor de masă: căile ferate, telegraful, telefonul, ce duc cu o viteză uluitoare mărfuri și persoane dintr-o parte în alta a pământului și ce transmit și comunică gândul și cuvântul cu viteza fulgerului, încă nu au reușit și nu vor reuși niciodată să ne dea identitate, să ne șteargă, să spunem așa, și să facă să pierdem nota caracteristică de castă, limbă, națiune și trib, ce fiecare are. Se pare că, pentru a ne preveni împotriva contactului ce ar putea pili și șlefui diferențele, ne înarmăm instinctiv de o virtute conservatoarea a castitații ce persistă în interior, chiar daca superficial este dispărută.

A ceea ce se numește acum "high-life", sau clasa cea mai bogată, elegantă și bine poziționată a societații, avem impresia că trebuie să fie cosmopolită, dar cu toate acestea, nu este. Bărbați și femei vorbesc atat de bine limba franceză că uneori o vorbesc mai bine ca limba spaniolă. Pe lânga aceasta, unii stâlcesc în limba engleză și în limba germană. Când citesc ceva, citesc cărți străine deoarece de cele autohtone se plictisesc, fără să insistăm a explica aici dacă o fac cu sau fără motiv. Aristocrații, ce nu duc lipsă de metale prețioase și de blazoanele ce îi reprezintă, fac să li se aducă din Londra costume, cai și calești iar aristocratele fac să li se aducă din Paris rochii și pălării. Bucătăria franceză face să fie uitată sau alterată cea spaniolă.Și în ultimul rând, obiceiul de a își petrece vacanța de vară, rareori aduce ambele nostre elegante sexe la castelele și conacele lor de vacanță, ci îi duce în Franța, Elveția, Anglia sau în regiunile cele mai hiperboreane. Când moșiile nu sunt extinse și nu se pot distra vânând , trebuie să se deplaseze cel puțin până la Biarritz.

Asadar, cu toate astea, și în ciuda acestora, a noastra "high-life" continuă să fie atât de spaniolă cum era în trecut și autorul de comedii și romane, cu scopul de a păstra culoarea locală și națională a personajelor sale, nu are nevoie să le caute între cele mai joase clase sociale sau să le caute în Batuecas sau în locurile cele mai aride, muntoase și ascunse.