Înainte de a continua, dragă cititorule, trebuie să te avertizez că pelerinajul la Roma despre care urmează să îți povestesc a fost un dezastru perfect. Dacă speri să găsești în această carte o poveste despre depășire, încercări fizice, putere de voință și victorie asupra propriei persoane, este mai bine să încetezi să citești, pentru a evita dezamăgirea. Așa cum spunea Aristotel cu înțelepciune (eu zic că ar fi Aristotel, pentru că a fost un om foarte înțelept și a spus multe lucruri): „Fericit cel care își petrece timpul meditând asupra propriilor sale realizări, pentru că va avea mult timp liber”.

Realitatea tristă este că nu a existat niciun plan sau scop pe care cei doi tovarăși ai mei și eu să nu-l fi distrus pe parcurs. De fapt, am început cu încălcarea primei reguli a fiecărui pelerinaj și această primă călătorie a marcat tonul general al întregii noastre călătorii. Acestea fiind spuse, un dezastru de pelerinaj.

Prima regulă a fiecărui pelerinaj spune pur și simplu că aventura trebuie să înceapă chiar de la ușa casei. Altfel, cu greu se poate vorbi de pelerinaj. Când un pelerin medieval lua decizia să meargă la Santiago (sau era invitat cu amabilitate de către duhovnicul său să facă acest lucru, pentru a-și curăța păcatele), nu mergea cu trăsura la Roncesvalles pentru a-și începe călătoria acolo. Nu. El își încălța sandalele, își lua toiagul și traista, își lua rămas bun de la familie, printre șiroaiele de lacrimi ale rudelor sale cele mai apropiate și a pornea la drum, câte luni era necesar până ajugea la destinație (dacă bandiții, animalele sălbatice, frigul, foamea sau bolile nu îi scurtau semnificativ pelerinajul, desigur).

Noi, fără îndoială, nu am avut cele trei luni necesare pentru a face întreaga călătorie la Roma din casa noastră pe jos și cu snadale. Deci, am decis să procedăm cât mai similar. Cum nu puteam merge pe jos din Spania, am mers cu avionul către un loc din vechea Spanie, pentru a pleca de acolo. Așadar călătorim la Napoli. Pentru că Napoli și Sicilia, deși pare o minciună, au fost cândva ale Spaniei. Faptul că pe monedele Filip al II-lea scria Hispaniarum Rex, era un mod prescurtat de a spune Rege al Neapolelui, Siciliei și multor altor locuri. Frumosul oraș Napoli a fost una dintre bijuteriile Coroanei spaniole (sau aragoneze) timp de două secole și jumătate, pentru timp puțin mai scurt decât Argentina, de exemplu. Este un semn al stării triste a sistemului nostru de învățământ că aproape nimeni nu este conștient de acest lucru.

Înainte de a continua, dragă cititorule, trebuie să te avertizez că pelerinajul la Roma pe care sunt pe cale să ți-l povestesc a fost un adevărat dezastru. Dacă te aștepți să găsești în această carte o poveste despre biruință, isprăvi fizice, forța voinței și victorie asupra sinelui, e mai bine să te oprești aici, pentru a evita o dezamăgire. Cum cu înțelepciune spunea Aristotel (zic eu ca o fi fost Aristotel, pentru că era un domn foarte înțelept și spunea multe lucruri): „Ferice de cel ce își petrece timpul meditând la reușitele sale, căci acela va avea mult timp liber”.

Tristul adevăr este că abia dacă a existat vreun plan sau vreun țel pe care cei doi colegi și cu mine să nu îl încălcăm pe durata drumului. De fapt, am început prin a nu respecta prima regulă a oricărui pelerinaj, iar această abatere a marcat tonul general al întregii noastre călătorii. Cum ziceam, un pelerinaj dezastruos.

Prima regulă a oricărui pelerinaj spune, simplu, că drumul trebuie să pornească de la ușa propriei case. Altfel, abia dacă se poate vorbi despre pelerinaj. Când un pelerin medieval decidea să meargă pe jos până la Santiago (sau era invitat amabil de către duhovnicul său să o facă, pentru a-și spăla păcatele), nu mergea cu trăsura până la Roncesvalles pentru a-și începe drumul de acolo. Nu. Își punea espadrilele, și lua toiagul și desaga, își lua rămas bun de la familie printre tumultul de lacrimi ale rudelor sale cele mai apropiate și pornea la drum câte luni era nevoie pentru a ajunge la destinație (asta dacă bandiții, animalele sălbatice, frigul, foamea sau molimele nu îi scurtau puțin pelerinajul, bineînțeles).

Noi, în schimb, nu aveam la dispoziție cele trei luni cât ne-ar fi luat să facem tot drumul până la Roma de acasă, pe jos și în espadrile. Astfel că am hotărât să facem lucrurile cât mai asemănător cu putință. Cum nu puteam să plecăm pe jos din Spania, am plecat cu avionul până la una din vechile Spanii, pentru a porni de acolo. Adică, am călătorit până la Napoli. Pentru că Napoli și Sicilia, deși pare greu de crezut, au făcut cândva parte din Spania. Când pe monedele lui Felipe II scria Hispaniarum Rex, asta era o forma de a spune, pe scurt, Regele orașului Napoli, al Siciliei și al multor altor locuri. Frumosul oraș Napoli a fost una dintre bijuteriile Coroanei spaniole (sau aragoneze) timp de două secole și jumătate, un pic mai puțin decât Argentina, de exemplu. Faptul că aproape nimeni nu conștientizează acest lucru este o dovadă a stării deplorabile în care se află sistemul nostru educativ.